miercuri, 29 august 2012

Pentru Totdeauna 5

                             

 

                                       5. Răspunsuri



         O altă zi prevestea soarele care fu cel mă trezi în această dimineaţă. M-am trezit melancolică. Liniştea mormântală de astăzi era bine venită. Nu mă mai speriam de ea, dar totuşi m-am gândit la ea. Nu mai fusese niciodată atât de linişte. Creadeam că gălăgia de la bal făcuse aceste zile aşa. Aveam dreptate până la un anumit punct. Balul avu de aface cu această linişte, dar nu deplin. Liniştea din afara mea era cauzată de neliniştea din sufletul meu. 
        Dorinţa unei persoane...Persoana de care duceam lipsă şi pe care o voiam - nu era fretele meu. Acea persoană era... era...era domnul Riddingson. Mă simţisem întreagă din cauza faptului că el era cu mine...Lângă mine. Faptul că am crezut că Joseph este persoana căreia îi duc dorul  - doar o amăgire.
       Când mi-am descusut mai bine sentimentele, mi-am dat seama câ în noaptea balului, eu chiar îmi dorisem ca domnul Riddingson să mă găsească acolo. Răspunsurile se aşternau în mintea mea, ca rochia trandafirie  - pe trupul meu.
          Gândul mă înspăimântă. Eu...iubeam...
          - Dar....Cum? Nici măcar nu-l cunosc?!?!? Mi-am spus încercând să mă agăţ de orice.
          Încercând să găsesc un motiv destul de bun pentru a-mi înlănţui sentimentele, mi-am  amintit că am citit într-un roman, de dragoste, în care autoarea mărturisea că dragostea e complet lipsită de sens, iar de vedere într-un anumit fel. Dragostea te făcea să vezi la o persoană doar partea cea bună...să o vezi ca pe singura lui sau a ei, parte. Te făcea să crezi că vocea acelei persoane pe care o iubeşti este supremă.
          Cioc! Cioc! Cioc!
          - Juliet, eu sunt, deschide! Era Joseph. M-am dus repede să deschid uşa, nelăsându-l să aştepte.
          - Ce s-a întâmplat? Faţa lui era neagră. Era de parcă avea cuţitul la spate în încercarea de a mă ucide. Doamne! Eşti bine, frate?
           I-am zis toate astea în timp ce-l trăgeam spre oglindă. Când s-a văzut a început să râdă, iar eu m-am întrebat dacă nu cumva era bolnav...
           - Nu...Sunt bine. Voiam doar să te sperii puţin. Am crezut mai degrabă, că vei râde. Hai nu te supăra, îmi spuse el blajin când văzu că mă înroţesc toată de supărare. N-am crezut că te voi speria aţa de tare. Nici n-am crezut că ţii la mine atât de mult.
           - Uite că tu crezi greşit, i-am spus cu o răceală şi acciditate nepoliticoasă.
           - Juliet, arăţi...îngrozitor. De când am intrat în cameră, dar nu a fos din cauza sperieturii. O pot vedea pe faţa ta, în ochii tăi...
          - N-am nimic, am minţit gândindu-mă la ceva care să facă credibil ceea ce am spus. Am avut un vis urât - atât. N-ai de ce să te îngrijorezi. De ce ai venit?
           - Trebuia să vin pentru ceva anume? N-am voie să intru în camera surori mele? N-am voie să te văd decât atunci când ieşi, în locuri în care te-am mai văzut de mii de ori?
            M-am uitat urât la fratele meu mai mare.
            - Bine, bine! Adevărul e că am vrut să îţi transmit personal, că astăzi, eu, tu şi Angy mergem acasă la domnul Riddingson, adică la Moonlight House, la ora cinci şi vom rămâne până după cină. Georgiana are treabă cu mama. Şi...Ar mai trebuii să servim micul dejun, dacă nu cumva vrei să sari peste el. E alegerea ta.
           - Atât?
           - Da.
           Şi m-am trăbuşit în pat, speriată de ce avea să se întâmple.
           - Din nou!?!?
           Şoaptele mele abea se auziseră, dar, ca răspuns se auzi cum labuţele căţeluţei mele, Cassie, pe care o neglijasem în ultimul timp. I-am deschis uşa, iar ea începuse să îmi lingă mâinile, bucuroasă, dar totuşi speriată de faţa pe care o aveam. Cassie era ceea ce îmi trebuia cel mai mult pe lume. Era alinarea mea supremă. Am strâns-o în braţe, dintr-o dată plină de bucurie.
           În scurt timp, a trebuit, amândouă să coborâm, să ne luăm micul dejun. Căţeluşa dădea bucuroasă din coadâ, mergând înaintea mea. Era atât de amuzantă, atunci când încerca să mănânce, dar nu putea din cauza pamblicii roşii, încât culoarea din obraji îmi reveni când eram înapoi în camera mea.
           Totuşi, din nou?!?! De când mi-am dat seama că simt, îl detestam. Dar, ne văzusem zile la rând. Nu putea să treacă o zi? Voiam să spun asta cuiva. Mă bucuram că Joseph venea cu  mine. Dacă trebuia să mă duc singură?
           - Doamne fereşte! Cum? Bine că sunt şi surorile lui acolo! Bine că Angy va fi acolo! Dar  dacă şi el mă iubeşte?Nu! NU! Nu! Imposibil! Doamne, am înnebunit. Voerbesc singură. Mi-am dat o palmă şi am ieşit din cameră, refuzând adevărul. Mă uitam la pământ, încercând să îmi stăpânesc lacrimile. Nu eram atentă la nimic. M-am izbit de cineva. Era dragul meu frate. Mă prinse, aşa că nu am căzut.
           - Juliet, cred că ar trebui să rămâi acasă. Nu te simţi bine. Întorci tu vizia altă dată.
          Altă dată. Iar atunci probabil voi fi singură. Era mai bine decât să merg azi acolo. N-aş fi suportat valul de simţăminte. De ce să fac asta acum, dacă puteam amâna. Un întuneric p mă cuprinse. I-am leşinat în braţe. Nu auzeam,  nu vedeam şi nu simţeam nimic.
          Am deschis ochii şi eram din nou în camera mea, iar doctorul discuta cu mama mea. Voia să-mi dea medicamente pentru că se părea că avea febră. Aproape toţi erau acolo: mama, Georgiana, tata şi servitoarea mea şi a mamei. Am aflat că Joseph plecase imediat ce doctorul intrase în casă, iar Angy ieşise din cameră când eu mi-am întors capul spre ea.
          Mă simţeam oribil. Mă durea îngrozitor capul şi îmi simţeam pieptul de parcă ar fi fost ceva greu pe el, dar era numai aşternutul subţire. Chiar dacă leşinasem, eu încă mai plângeam şi suspinam. Toţi credeau că e din cauza febrei. dar eveam lucruri mai importante pe care să le plâng - sufletul meu pierdut. Era atât de liniştit totul! Toţi se mişcau încet şi maiestuoşi de parcă erau fantome.
         Pentru un moment am fost lăsată singură. Era după-amiază. Am presupus că familia mea nu mâncase, mai ales că leşinul meu avu loc cu mult după micul dejun, iar soarele era puternic. Erau la masă...Sau nu?
         Am auzit uşa de la intrare cum se deschide şi se închide. Vocea domnişoarei Riddingson era speriată, cea a domnului Riddingson, era mai mult de-atât, chiar dacă vorbise puţin şi spre mirarea mea, şi domnul Wallace era pe-acolo neliniştită. Deci, eu nu vin la ei, dar ei vin la mine, din nou, iar eu voi trebui să întorc şi vizita asta? Nu m-aş supăra să stau la capul patului cuiva.
          Înaintea vreunui ciocănit la uşă se auziră labele micuţei mele Cassie zgâriau uşa. Toţi se mai liniştiră. Poate sperau să dorm. Eu aş fi sperat să dorm. Nu vroiam să-l văd pe cel pe care îl detestam - aşa cum îmi spuneam eu, încercând să mă liniştesc. Nu ciocăni nimeni la uşă - până la urmă, ce puteam să fac -, dar Joseph ezită. Deschise uşa. Intrară încet în cameră. Din nou, totul era fantomatic - de la respirat, până la mişcări.
        Domnişoara s-a aşezat la capul meu, acolo unde Angy fusese înainte de a pleca, iar domnul Riddingson era îngenunciat, ţinându-mi mâna, ceea ce nu mi-am dat seama decât atunci când am văzut-o. Avea o faţă torturată, iar apoi s-a strâmbat de parcă ar fi lins o lămâie. M-am uitat cu răceală la el. Voiam să-mi iau mâna dintr-a lui, dar nu puteam. Eram prea slăbită, iar voinţa îmi dispăruse. 
        -  Coborâţi să serviţi ceaiul? Întreba mama, la care Joseph şi domnişoara Riddingson dădură afirmativ din cap şi o urmară.
      - Eu rămân, spuse domnul Riddingson, nu vreau să mai fie lăsată singură şi nu vreau sa stea cu o servitoare.                
       Bine, acum, eu nu am niciun cuvânt de spus? Adică, omul ăsta ar putea să scoată un cuţit şi să mă omoare! Chiar aşa?!?! Tata unde e - ce zice? E legal? Auuuu! Capul meu! Mai are puţin şi plesneşte. M-am uitat din nou la singura persoană rămasă cu mine. mi-am golit expresia...Cine ştie, poate dacă mă dau moartă, rămân cu ochii deschişi, mă uit în gol şi nu mai respir poate pleacă. 
         - De ce îmi faci asta, Juliet? Ai vrut să te prefaci moartă, spuse cu un glas sfârşit. ai grijă ce-ţi doreşti. Nu întotdeauna se îndeplineşte, dar uneori se întâmplă. Ce fiinţă rea eşti. Îţi place să mă vezi suferind. ştiu că mă iubeşti, la fel de mult cum te iubesc eu pe tine. S-a ridicat şi mi-a mângâiat obrazul, s-a aplecat şi mai mult, şi m-a sărutat pe frunte.
         În acea clipă, durerea s-a mai domolit, iar inima s-a oprit şi a început din nou să batăla fel. Bine...Acum vreau o carte cu reguli la ce se întâmplă...Cineva?!?! Autoor! Ştiu că nu o ziceam cu voce tare, iar singura persoană care era cu mine avea bărbia pe pat, sprijinindu-se de coastele mele. Bine. acum să revenim pe pământ. A zis că mă iubeşte, nu? E bine sau nu?
       Bine acum...E amurgul...Chiar atât de mult îţi poate lua să bei un ceai? Fac pariu că jos, domnişoara Riddingson le spune mamei şi tatei să nu vină şi ce are de gând compania mea să facă... Stai! Stai, stai, stai! A zis cumva că ştie că că îl iubesc...restul nu mai contează...De unde ştie? Eu mi-am dat seama abea de dimineaţă!
          Mama a intrat în cameră cu...da medicamente. Trebuia să le iau neapărat? Poate domnul Riddingson va face ceva pentru mine...Nu! NU! Nu! Le-am luat, cuminte - aveau un gust atât de amar! -, iar atunci când am pus capul pe pernă ploapele îmi erau grele şi somnul atât de dulce, încât nu mi-a mai păsat cu cine eram în cameră.
                   

Michael, idolul meu!

          Astăzi e 29, nu, august. Dacă am întoarce timpul, în 2009, pe 25 iunie, am fi putut, poate să evităm ceea ce s-a întâmplat. Acum l-am fi avut pe Michael Jackson în viaţă. De ce am publicat postarea asta? Pentru el, idolul a milioane, de oameni, de toate vârstele.
          Ceea ce e cel mai trist, e că Michael nu a fost crezut când a zis că nu e pedofil (în ambele cazuri), acele acuzatii fiind defapt, un mod de a face bani. Nu a fost crezut nici atunci când şi-a albit pielea pentru că avea vitiligo, iar toţi au crezut că îi e ruşine de rasa de care aparţine. Toate astea au fost scoasă la suprafaţă abea după moartea lui.
          Ceea ce mă enervează e că oamenii sunt atât de răi, fără pic de substanţă, încât fac mişto, de nişte genii (printre care şi Michael) care au schimbat lumea.
          Revenind, Michael trebuia astăzi să împlinească 54 de ani. Propun să îi spunem un "La mulţi ani!" şi să ascultăm nişte melodii, pentru ceea ce a făcut el, pentru noi, cei care au fost şi cei care vor mai fi  de acum încolo.





 
 
                   Michael va rămâne pentru totdeauna în inimile noastre!

luni, 20 august 2012

Pentru Totdeauna (titlul de fapt şi de drept) 4

    Titlul adevărat e cel de mai sus "Pentru Totdeauna" . "Un Vis"- de la asta a pornit totul. "Întoarcere În Timp" - a fost o mică avertizare pentru cititor, că acţiunea nu are loc în prezent.

                                   4.O Întâlnire Neaşteptată

 

      M-am trezit mai greu decât mă aşteptam. Nu voiam să deschid ochii. Voiam să rămân cu ochii închişi, în lumea mea, unde noaptea trecută, mai ales timpul petrecut în faţa casei domnului Riddingson. Dar nu puteam. Trebuia să cobor la micul dejun şi să îmi continui viaţa la fel ca până acum. Liniştită, monotonă - poate chiar plictisitoare prin monotonia ei. 
     Se auzi o bătaie uşoară în uşă. Mi-am întors capul, iar privirea mi-a fost atrasă de un bileţel care fusese strecurat pe sub ea. M-am ridicat din pat fără prea multă tragere de inimă. M-am aplecat şi am luat biletul.
       
     Draga mea Juliet,
     
     La ora trei după-amiază, propun să călărim prin împrejurimi, numai noi două. De mult nu am ieşit împreună. Mai voiam să vorbin şi despre balul de aseară. Scumpa mea, pot spune că tu ai rătat cel mai bine. Aşa de puţine domnişoare erau bine îmbrăcate! Aş putea jura că pe unele le-am mai văzut îmbrăcate aşa! Iar altele, nu au asortat deloc rochia cu bijuteriile, dar le-au asortat cu alt ceva! Puteau măcar să nu asorteze nimic! Să fi fost un curcubeu, la fel cum a fost sora ta, cea mai mică, Angy! Vorbim Când ne întâlnim!                                                           
                                                                          A ta prietenă,
                                                                                            Catlin.
        
      Catlin era prietena care apărea când te aşteptai mai puţin. De ce eram până la urmă prietenă cu ea? Pentru că ea trebuia mereu să facă ceva. Dacă ar fi trebuit să ducă o viaţă monotonă ca amea ar fi murit deja - nu numai de plictiseală. Ar fi murit la propriu. Cu ea aproape. Ştiu că ea mă preţuia atât de mult pe mine şi surorile mele - şi întreaga familie - din simplul şi purul fapt că fac tot ce ea doreşte - în limita bunului simţ, şi ştia foarte bine asta. Ea nu se gândea de două ori înaintesă facă ceva. Dacă mă gândesc mai bine, câteodată, ea nu se gândea nici măcar o dată înainte de a face ceva. Făcea fiecare lucru din cauza unor impulsuri, dar niciodată nu regreta ce făcuse, chiar dacă era o adevărată prostie. Lumea care nu o ştia la fel de bine ca mine, - printre care şi părinţii ei - credeau că ea se gândea şi făcea acel lucru spre amuzamentul lor. 
        O scurtă privire de la fereastră către cer, mă trezi din transa propriilor gânduri, aducându-mă cu totul pe Pământ.Se făcuse târziu, iar tatei nu-i plăcea să trimită după mine sau surorile mele pentru a veni la masă.
      Rochia cu care mă îmbrăcam astăzi era de un galben pai, simplă şi vaporoasă, pe care nu o mai purtasem de ceva timp, alegând rochii de culori mai închise. Nu am asortat-o cu nimic, lăsând-o să strălucească.
       Când am deschis uşa, un murmur se auzea de jos. Am recunoscut vocea mamei, iar apoi când vorbi - vocea servitoarei. Odată ce am trecut pragul, acest murmur se opri, iar maman  se grăbi să urce scările, veselă într-o bună dispoziţie, de care rar te puteai bucura. Balul îi prinsese bine. Eu speram cabucuria să dureze mai mult timp. îmi plăcea s-o văd pe mama aşa.
       - Bună dimuneaţa! Maman, îmi pare rău, dar nu voi putea să vin cu voi la plimbare, Catlin m-a invitat să călărim. Şi nu am mai ieşit de mult împreună.
       - Doar voi două?întrebă mama curioasă, de parcă presimţea că îi ascund ceva.
     - Doar noi două, i-am spus pe un ton mai plictisit, iar maman a plecat capul supărată, din nou, întorcâdu-se înapoi de unde a venit. Mi-era milă de ea. Nu-mi plăcea s-o văd aşa. Oricât îi uram obiceiurile - nu eram de piatră.
       Mi-am urmat mama, dar în loc să mă duc la servitoarea cu care vorbea când am ieşit din cameră, m-am dus să servesc micul dejun. La masă era tata - în capul mesei - iar surorile mele, într-o parte şi alta a tatei, pe al doilea scaun - pe primele, stăteam eu şi mama, care intra în urma mea cu ochii în lacrimi. Nimeni nu a spus nimic. Totul s-a produs într-o linişte atât de deplină, încât, odată la cinci  minute întorceam capul, ca nu cumva să mă trezesc cu cineva în spatele meu.
       Liniştea stranie dură mult. Nu se termină odată cu micul dejun. Aceasta persistă. Şi atunci când eram cu Max la grajduri era o linişte mormântală. Din două în două minute mă uitam  la cal, pentru a mă asigura că respiră. Nu vedeam nicio muscă. Locul ăsta avea cel puţin cinci muşte, care te înnebuneau, iar acum le duceam dorul. Aş fi dat orice pentru a distruge această linişte. Pielea se făcuse ca de găină la gândul că acum eram singură - nu ca atunci când luam micul dejun.
       Speriată dea-dreptul, am încălecat pe şaua care era deja  la locul ei şi am pornit să o întâmpin pe Catlin care era mai punctuală decât orice persoană pe care o întâlnisem până atunci. Şi am zărit-o. Persoana care putea să mă scoatădin toată liniştea asta stranie - ai cărei prăvălăgeală o puteam asculta, adora şi chiar să fiu atentă la ea, adăugând şi eu câte-un cuvânt atunci când era nevoie.
      - Juliet! strigă ea îngrozită. Ce s-a întâmplat cu tine. Eşti mai palidă decât de obicei. Spune ce ai pe inimă!
       - Doar prea multă linişte -atât. Dacă ai veni la mine acasă, ai putea auzi de ce..sau...n-ai auzi. Ha! Ha! Ha! Sunt bine Catlin. Hai să mergem. Mă voi simţi mai bine şi voi arăta mai bine!
       Atunci am pornit din nou, mai repede simţind vântul cum îmi zbârlea şuviţele care ieşiseră din coada împletită. O auzeam  pe Catlin în spetele meu. Scăpasem de liniştea aceea sumbră. Acum totul era mai plin de viaţă. Copacii erau verzi, păsările cântau din văzduh, iar totul era vesel şi zgomotos, făcându-mă fericită.
       Mă simţeam normală - şi doar cu Catlin în spate tot acest timp, lăsâd celelalte griji pentru mai târziu şi ignorând frica care mă cuprinsese ce cinci minute în urmă. Cu toate astea nu mă sinţeam întreagă mi-aş fi dorit să fiu cu alt cineva. Gândul mi-a zburat în timpul când Joseph era acasă şi călăream împreună. Acesta era lipsa mea. Persoana pe care nu o mai văzusem de atâta timp...
        Sunetul unei trăsuri cu patru cai îmi distrase atenţia. Nu o mai văzusem până acum. Avea un stil vechi - nu ca cele pe care le puteai vedea la tot pasul. Avea mai multă eleganţă şi rafinament. Am recunoscut-o pe domnişoara Riddingson. Era alături de prietenul nostru Arthur Wallace, care părea că-i este mai cald.
      Domnişoara, era îmbrăcată într-o rochie de culoarea chilimbarului, cu dantelă gri şi un zâmbet larg aşternut pe faţă. Când mă văzu, ochii care până acum purtară o nuanţă de mâhnire acum erau de-a dreptul luminaţi, făcându-o să pară un copil.
         - Domnişoară Enton, strigă Eloise bucuroasă. Am crezut că n-am să te mai văd! Domnişoară Heather, ce încântare, exclamă domnişoara extaziată.
      - Domnişoară, permiteţi-mi să vă spun că niciuna dintre noi n-avem planuri de plecare! Nu-i aşa, domnişoară Juliet?
      Eu şi Catlin nu tutuiam numai când eram în familie sau prieteni foarte vechi şi de aceeaşi vârstă, înţelegându-nu cu acest lucru.
         - Adevărat, am admis bucuroasă de gândirea prietenei mele.
         - A fost un bal minunat, complimentă Catlin încet.
         - Unde vă duceţi domnişoară? Am întrebat cu o voce indiferentă, dar foarte curioasă.
         - Mă duceam să vă fac o visită. Fratele meu şi domnul Joseph Enton trebuie să fi ajuns deja - o, uite-i!
        Fratele meu - persoana după care tânjeam mai devreme - şi domnul Riddingson se vedeau în zare. Din momentul în care i-am văzut mă simţeam întreagă şi energică. Mi-aş fi dorit ca timpul să treacă mai repede - să ajungă mai repede, iar apoi nu-mi mai păsa ce se întâmplă. Tot ce exista - putea să se sfărâme. Nu-mi păsa. Pământul putea să crape - la fel.
       Timpul a trecut parcă mai repede, uitându-mă la idolul meu. Mi-am strâns în braţe fratele şi am dat mâna cu domnul Riddingson. Eram complet mulţumită.
         Catlin se uită scurt la cer şi spuse:
        - Ah! S-a făcut târziu! Îmi pare rău - trebuie să plec, iar aceasta încălecă şi plecă întorcând o dată capul cu o privire ce explica totul - voia să ne lase pe toţi singuri.
           - Splendidă fată, realiză domnişoara Riddingson.
         Şi plecarăm toţi. Eu - pe cal, la fel şi ceilalţi doi britanici, domnişoara fiind cu domnul Wallace - care tremura din ce în ce mai tare -  în trăsură. Noaptea se lăsase destul de rece, dar era luminoasă. Parfumul florilor era puternic în aer. Am ajuns repede acasă, unde lumina focului ieşea pe fereastra salonului.
          În casă era cald şi bine. Chiar şi domnul Wallace îşi dădu haina groasă, jos, stând totuşi lângă foc. Se pare că era la fel de binedispus ca toată lumea. Râdea, glumea şi vorbea la fel de mult ca toţi ceilalţi. Toţi în afară de mine.
          - Te simţi bine? Mă întrebă domnul Riddingson îngrijorat. Sunteţi supărată - de ce?
       - Aş vrea să vă spun din nou, domnule, că mă simt bine şi nu sunt supărată. Mulţumesc, totuţi de atenţie. 
          A fost o seară plăcută, la care s-au alăturat tatăl, surorile şi mama mea. Am putut vorbi cu toată lumea pe rând la început, în discţii mai intime, iar apoi am vorbit, bârfit - chiar dacă acea discuţie n-a fost pe placul meu - şi ne-am amuzat de fiecare în parte studiind gesturile, iar mai apoi comentându-le. Seara trecu ca prin ceaţă lăsându-mi amintiri frumoase.

        


joi, 16 august 2012

Sinead O'Conner - Nothing Compares To You



 English

 It's been seven hours and fifteen days                                     
Since you took your love away

I go out every night and sleep all day
Since you took your love away

Since u been gone I can do whatever I want
I can see whomever I choose

I can eat my dinner in a fancy restaurant
But nothing, I said nothing can take away these blues

'Cos nothing compares
Nothing compares to you

It's been so lonely without you here
Like a bird without a song

Nothing can stop these lonely tears from falling
Tell me baby, where did I go wrong

I could put my arms around every boy I see
But they'd only remind me of you

Went to the doctor guess what he told me, guess what he told me
He said girl u better try to have fun no matter what you do, but he's a fool

'Cos nothing compares
Nothing compares to you

All the flowers that u planted mama
In the back yard, all died when u went away

I know that living with u baby was sometimes hard
But I'm willing to give it another try

'Cos nothing compares
Nothing compares to you

Nothing compares
Nothing compares to you

Nothing compares
Nothing compares to you

Nothing compares
Nothïng compares to you

 Română

 Au trecut 7 ore si 15 zile
De cand ti-ai luat dragostea departe

Ies in fiecare noapte si dorm toata ziua
De cand ti-ai luat dragostea departe

De cand ai plecat pot sa fac orice vreau
Pot sa ma vad cu oricine-mi aleg

Pot sa mananc cina intr-un resaorant
Dar nimic

Am spus ca nimic nu poate alunga aceasta durere
Pentru ca nimic
Nimic nu se compara cu tine

E asa pustiu fara tine-aici
Ca o pasare fara cantec

Nimic nu poate opri aceste triste lacrimi sa curga
Spune-mi iubitu-le unde-am gresit

Asa putea sa pun mana pe orice baiat vad
Dar ei doar imi amintesc de tine

Am fost la doctor si ghici ce mi-a spus
Ghici ce mi-a spus

A spus: Fato ar trebui sa te distrezi
Nu conteaza ce faci

Dar el este un porst
Pentru ca nimic
Nimic nu se compara cu tine

Toate florile pe care tu le-ai plantat
In spatele curti

 Toate au murit cand tu ai plecat
Stiu ca locuind cu tine iubitule a fost cateodata greu
Dar as vrea sa-ti acord o alta sansa

Nimic nu se compara
Nimic nu se compara cu tine

Nimic nu se compara
Nimic nu se compara cu tine

Nimic nu se compara
Nimic nu se compara cu tïne

         Îmi place să ascult melodia asta...Îmi place cum Sinead O'Conner cântă această melodie...

Pentru Totdeauna - Un Vis - Întoarcere În Timp 3

     


                                      3.Moonlight House

                  Cele trei zile au trecut încet, dar cu mici schimbări: tata nu mai venea cu nimeni acasă, dar nici el nu pleca - venea cu noi în oraş pentru a cumpăra rochii pantru balul de la Moonlight House, cumpărături care înlocuiau plimbatul din grădina casei. Nu înţelegeam de ce trebuia să vină şi papa. Nu înţelegeam de ce ne mai trebuia rochii. Eu şi surorile mele mai aveam rochii cât să mai purtăm încă doi ani, dacă nu mai mult.
                 Veni şi ziua balului mult aşteptat de mama şi surorile mele. Eu nu eram aşa de entuziastă în privinţa lui. Eu puteam rămâne acasă. Nu mă deranja, dar făcusem o promisiune - şi nu mă puteam preface bolnavă pentru a scăpa. Nu era în firea mea şi dădea dovadă de laşitate. Rochia pe care mi-o alesesem era de un albastru marin cu dantelă neagră. Aveam un set de bijuterii de aceaşi culoare sub formă de lacrimă. Părul îmi era aranjat într-un coc simplu şi elegant, bucle lungi până la bărbie.
                - Arăţi minunat draga mea! îmi spuse tata când am coborât în salon. Acolo a trebuit să o aşteptăm pe Georgiana care mai avea "doar câteva minute" până să vină jos , ca apoi să mergem la trăsura care ne aştepta în faţa scărilor de la intrare care avea să ne ducă în sfârşi la bal.
                 Din fericire Georgianei nu i-a luat mult, iar noi am fost întâmpinaţi chiar de domnul Riddingson la apus. Moonlight House avea un salon mare, aranjat cu bun gust.
                  - Cine a aranjat saloul? l-am întrebat pe domnul Riddingson, care era lângă mine, atunci când am intrat înăuntru.
                  - Sora mea... Îţi place? răspunse el cu o adâncă înflăcărare.
                  - Este superb! i-am răspuns eu cu admiraţie.
                 - Atunci vino s-o cunoşti! Şi mă trase către partea cealaltă a salonului unde se afla o femeie cu o rochie albă şi dantelă albastră turcoaz, părul cafeniu cu bucle şi pielea uşor mai colorată, nefiind albă ca rochia, pielea mea sau a domnului Richard. Ochii ei erau negri, dar blânzi. Vorbea cu un domn, cu o piele cafenie, îmbrăcat gros şi tremura de frig, chiar îmbrăcat cum era, fiind lângă focul care ardea puternic. Şi el avea o expresie blândă. Cu excepţia pielii, domnul Riddingson semăna foarte mult cu persoana care credeam că e sora lui.
               - Eloise, ea este ,Juliet - Juliet, ea este sora mea ,Eloise, spuse Richard încântat, iar eu puţin surprinsă de faptul că îmi spuse pe numele mic, de parcă ne-am cunoaşte de-o viaţă.
                   - Tu trebuie să fiica domnului Enton, cea mai mare, greşesc?
                 - Aveţi absolută dreptate, spusei eu mândră pe dinafară, dar cu inima cât un purice. Ne-am strâns în braţe şi m-a sărutat pe ambii obraji. Aşteptând parcă să râdă de mine, sau ca eu să fac ceva prostesc şi să mă fac de râs, dar domnişoara Riddingson se uita la mine cu un sincer interes.
                   - Domnişoară Enton, mi se adresă domnişoara, acesta este domnul Arthur Wallace, o cunoştinţă din Elveţia.
                  - Încântată de cunoştinţă! am spus strângându-l de mână, iar apoi m-am retras printre cunoştinţe, pregătindu-mă pentru dansul cu tata, primul dans pe care îl dansez de fiecare dată la un bal sau ocazie. Mulţi dintre partenerii de afaceri ai tatei erau acolo cu fiicele şi fii lor.
                Domnul Riddingson a conversat cu fiecare invitat, iar dacă erau în grup se părea şi mai bine pentru el, deoarece putea trece mai repede la următoarea persoană sau grup. Toţi erau veseli şi binevoitori. Păreau să se simtă bine, iar gazda părea foarte mulţumită de asta. Totuşi, puteai observa câte o privire urâtă, din partea unei doamne sau domnişoare atunci cănd se termina conversaţia, se întorceau cu spatele şi făceau doi-trei paşi în direcţia lor, după o conversaţie cu "o bună prietenă", care avea o rochie, sau bijuteriile "care mi-ar fi venit de un infinit de ori mai bine", după cum puteai auzi de la fiecare doamnă sau domnişoară care se întorcea la "prietenii ei adevăraţi", pe care, a doua zi îi bârfea cu "alţi buni prieteni", sau cu fiicele sau fii ei şi tot aşa.  
               - De ce sunteţi tristă, domnişoară? mă întrebă domnul Riddingson îngrijorat de starea mea de spirit. Aţi zis că vă place aranjamentul. E ceva ce vă nemulţumeşte? De ce nu dansaţi? Nu vă place muzica? Dacă doriţi puteţi cânta dumneavoastră - sunteţi excelentă! Mi-am dat seama de subtila invitaţie la dans a gazdei imediat ce m-a întrebat, dar am preferat să arăt că nu mi-am dat seama de idee. De ce să nu mă invite direct, până la urmă - ce puteam să-i fac? Să-l refuz? Ar fi fost umilitor. De când domnul Riddingson venise lângă mine să-mi vorbească, am simţit urechile tuturor celor de lângă noi, iar refuzul ar fi produs o reacţie de revoltă printre doamne şi domnişoare, în special, nemaipunând la socoteală şi domnii, care probabil ar fi mai degrabă încântaţi. I-am luat întrebările pe rând:
             - Nu sunt tristă, domnule Riddingson. Totul e perfect. Nu dansez, deoarece nimeni nu m-a invitat până acum. Îmi place muzica. Dacă doriţi - am să cânt mai târziu.
             - Cum!? Nu v-a invitat nimeni - pe dumneavoastră? întrebă gazda scandalizată. Atunci - doriţi să dansaţi cu mine?
               - Vă sunt datoare cu un dans - nu? Sau greşesc?
              - Defapt - îmi sunteţi datoare cu cel puţin un dans, mă corectă domnul în timp ce mă conducea spre centrul salonului - ringul de dans din această seară.
            Domnul Riddingson mă reţinu încă trei dansuri, dar nu m-am împotrivit. atunci când mă lăsă îmi promisese că dacă mai are timp vine la mine să dansăm. Atunci eu am început să râd şi i-am promis că am să fiu ocupată cu altceva. Iar de atunci am fost invitată la dans de toţi tinerii, chiar şi cei cu care maman a vrut să mă mărite, iar eu am acceptat de fiecare dată.
              Încet, încet, soarele a apus, iar luna a răsărit luând locul primului şi am ieşit afară, pe uşa deschisă pentru a intra aerul cald de vară. Abia atunci când am ieşit mi-am dat seama de cât de cald era acum înăuntru. M-am îndapărtat de casă, pentru a o observa. Era splendidă. Felul în care Moonlight House se scălda în rezele lunii era mirific. Mă întrebam  cum arăta această minunată proprietate, atunci când ferestrele nu erau luminate. Atunci când casa nu era la fel de veselă şi primitoare. Când era singuratică, dar nu singură. Probabil era mai romantică.
              - De asta am cumpărat această proprietate, mă surprinse domnul Riddingson, făcându-mă să tresar. Te-am speriat? Iartă-mă! N-am vrut...
            - N-aţi vrut să faceţi asta - vă iert. Se mai întâmplă...Am încercat să-l consolez pe domnul Richard Riddingson. 
              - Un pahar de şampanie? îmi sugeră gazda, încă supărată.
           - Numai dacă transformă acea privire tristă în una mai veselă - atunci, da. Iar în acel moment pe chipul domnului se lumină cu un zânbet, iar eu am zâmbit la rândul meu, întinzându-mă după mâna cu paharul întins.
              - Presupun că merită.
              - Asta depinde doar de alegerea dumneavoastră - merită sau nu merită?
             - Asta e ceea ce cred...Un pahar în minus, dat unei domnişoare ca dumneavoastră - merită...Dacă ar fi toate domniţele ca dumneavoastră n-ar fi fost la fel, declară apropriinduse de mine fostul meu partener de dans. Propun să ciocnim paharele în cinstea domnişoarelor asemenea dumneavoastră.
            - Poate în cinstea domniţelor asemănătoare mie, deoarece fiecare persoană e unică, din punct de vedere vizic, cât şi psihic, l-am corectat pe domnul Riddingson.
               - Defapt, daţi-mi voie să vă spun că amândoi ne-am înşelat până acum. Nu există nicio domnişoară asemănătoare cu dumneavoastră, ca să nu mai zic la fel. Acum, haideţi înăuntru. Aţi promis că ne încântaţi urechile cu vocea dumneavoastră.
               Ne-am ciocnit paharele în cinstea mea şi am mers împreună în casă. Nimeni nu a părut surprins de faptul că eu şi domnul Riddingson am intrat împreună şi nici atunci când m-am aşezat la pian şi am cântat acompaniată de Richard. Iar tot ce a mai rămas din acea seară a continuat normal şi după cum promisese, domnul Richard Riddingson a mai dansat cu mine, nu numai o dată, ci de mai multe ori, nemai onorândule pe celelalte domnişoare cu un dans. La plecare, am putut observa mai multe priviri urâcioase aruncate asupra mea nu numai de domnişoare, ci şi de mame.
                În noaptea aceea am avut un somn profund şi dulce, cu vise frumoase, probabil din cauza lunii şi razelor ei care intrau pe fereastră, mângâindu-mă.



joi, 9 august 2012

Pentru Totdeauna - Un Vis - Întoarcere În Timp 2

                   


                                 2.Plimbarea În Gânduri


           Aleile din parc se scăldau în razele soarelui. Acum făceam şi eu parte din ceea ce vedeam pe fereastra din camera mea. "Paradisul" - după cum spunea mama - verde, aş mai putea adăuga. Era frumos, dar nu-i puteam face față mai mult de o oră, iar cum plimbarea mamei ţinea 2-3 ore, de fiecare dată, timpul trecea greu. O oră însemna pentru mine o zi întreagă. Atunci când eram luată de lângă tata - un deceniu întreg. Eram cuprinsă între gânduri: De ce intrase mama aşa de violent în salon? Intra uneori după mine, alteori trimitea menajera, dar atunci când intra personal, o făcea cu mai mult bun-simţ. Intra, se scuza, apoi mă lua afară, din nou, scuzându-se. Dar acum? Ce o supărase? Ea nu se supăra cu una cu două. Trebuie să fi fost ceva întemeiat.
               - Ce s-a întâmplat, Juliet? mă întrebă Angy, sora cu care mă înţelegeam cel mai bine, cea mai mică.
            - Ştii ce s-a întâmplat cu mama, de ce e supărată? am întrebat fără să-mi dau seama, cu o voce foarte curioasă.
               - Cred că a auzit servitoarele vorbind de tine şi domnul Riddingson.
             N-am mai spus nimic. Mama suferea cumplit pentru că nu eram încă măritată. Încercase ea de mai multe ori să mă facă nevastă, dar mă purtam cu atâta răceală, încât şi un mort ar pleca de lângă mine. Ea se enerva, mai ales pentru faptul că afaceriştii tatei erau mai bine primiţi de mine decât restul. Încercase să mă mărite şi cu un afacerist de-al tatei, dar am reinstaurat răceala în mine. Nu mă apropriasem de nimeni, nici măcar cât să-mi fie prieteni. Singura mea prietenă era Catlin. Ieşeam să călărim aproape zilnic.
             Cu gândul la Catlin mi-am ridicat privirea de la sol, spre copacii, care astăzi erau veseli alături de păsările din crengile lor. Şi se pare că eu eram singura care distrugea toată această armonie. Toate vietăţile mai mici şi mai mari se bucurau de razele calde şi liniştite. Cântecul păsărelelor răsunau de peste tot. Frunzele de pe ramurile copacilor se aplecau încet de fiecare dată când vântul adia, blând. Nu era cu putinţă ca după frumuseţea asta de zi să urmeze o furtună. Nu era acel gen de zi frumoasă. Nu era apăsătoare. Aceasă zi nu te lăsa decât să te gândeşti la o zi la fel de frumoasă.
          Se auzea ceva. Ceva diferit de natură...sau ceva ce până acum nu a fost în natură, în natura apropriată. Era tropotul făcut de doi cai. Să fie Catlin care a venit la mine, şi cum nu m-a găsit l-a luat pe Max cu ea? Şi totuşi... parcă nu era ea...Era tata...Şi celălalt tropot de cai - domnul Riddingson, cu siguranţă. De obicei, papa, nu călărea cu nimeni până nu rezolva ce are de făcut. Au terminat atât de repede? Atât de puţine erau de făcut? E bine - n-am pierdut nimic, totuşi, mi se pare ciudat. Eram sigură că tata şi noul partener de afaceri nu se cunoşteau de mult. Era nou în oraş din câte ştiam eu.
           - Sunteţi supărată, domnişoară? Sunt sigur că doamna Enton ar fi amabilă să vă lase să staţi cu domnul Enton, cel puţin atunci când vin eu. Domnul Riddingson spuse asta cu un  respect profund, sincer şi foarte doritor. Maman, care până acum stătusecu spatele şi mergea, mai încet să poată auzi tot, dar mergea, se întoarse brusc.
               - Desigur că am s-o las - de fiecare dată când veniţi dumneavoastră. Mama spuse toate acestea cu un chip mândru şi calm, iar sfidarea era bine ascunsă. Numai eu şi tata ne-am dat seama.
             - Aş mai vrea să adaug că sunteţi invitate la balul pe care îl găzduiesc la Moonlight House. Nu e departe de-aici. Ar fi păcat dacă n-aţi veni şi dumneavoastră.
               - Ar fi...Am oftat eu, parcă eliberându-mă de ceva.
              - Să bănuiesc că n-o să mă onoraţi cu prezenţa dumneavoastră la bal, domnişoară?întrebă domnul Riddingson pe un ton glumeţ, uşor sarcastic, dar cu o dorinţă clară ca nu acesta să fie sfârşitul. Maman, care nu se întoarse încă, ţinea în frâu o fericire deplină.
               - Fiţi liniştit, domnule, atâta timp cât nu apare ceva grav, am să vă onorez cu prezenţa mea la bal. Am spus asta pe un ton solemn şi cu o expresie sinceră, poate puţin împietrită. Mă îngrijora expresia mamei. Se mai uita din când în când aşa la mine de obicei urma o mască rece din partea mea.
               - E târziu! Tună şi fulgeră maman. Proasta ei dispoziţie preluă frâiele şi porni înapoi către casă, iar surorile mele o urmau. Eu, am preferat să merg înaine, ştiind o scurtătură către casă.
               - Mergi pe scurtătură? Mă întrebă tata cu un aer melancolic.Oare mama va continua cu toanele ei şi la cină? Era clar că domnul Riddingson era invitat.
               - Da...Cred că i-ar prinde bine mamei să fie singură - sau cât se poate de singură. Trebuie să-şi pună ordine în gânduri. Azi abia dacă a scos o vorbă. Tot ce a spus a fost de faţă cu voi, domnilor.
               - Cred că ar fi corect faţă  de domnişoara Enton să mergem toţi călare...sau să urce alături de mine, sau dumneavoastră. Spuse domnul Riddingson cu vocea unui avocat în sala de judecată.
               - Ar fi cel mai corect să urce alături de dumneata, domnule Riddingson pe şa. A mers destul pe jos - ştiu că plimbările mamei ei îi indisplac. Nici eu nu mă omor cu ele. Din nefericire nu pot s-o scap pe ea aşa cum scap eu. Ha!Ha!Ha! Furia mea a păli pentru o secundă, iar apoi m-am asigurat că e bine încuiată înăuntrul meu. Câte avea să dezvăluie acestui nou prieten de familie, căci până la urmă e mai mult decât un nou partener de afaceri, o simţeam şi eu, şi, de asemenea, puteam pune pariu că şi mama simțea asta.
             -Urcaţi domnişoară, tatăl dumneavoastră mi-a spus că vă place să călăriţi. Perfect i-au mai spus şi asta! Puneţi-vă piciorul peste al meu, spuse el când văzu că ezit. I-am urmat porunca, chiar dacă era spusă pe un ton prietenesc şi blând. Până la urmă ce impresie dădeam - chiar dacă eram prieteni de familie.
                A luat mai puţin, călare, de cât imi aminteam, deşi ritmul cu care copitele calului atingeau pământul era acelaşi. Nimeni nu a scos un cuvânt, şi, dacă nu l-aş fi simţit pe domnul Riddingson în spetele meu, aş fi îngheţat - de frică şi de frig. Seara se lăsase mai rece decât îmi închipuisem.
                Ajunşi în faţa casei, tata ne-a pus să descălecăm acolo, punând un servitor să ducă caii la grajduri. În casă era cald şi bine. Mama nu ajunsese încă - aşa că tata a trimis o servitoare, pe cea cu care mama se înţelege cel mai bine, să vadă pe unde e şi să ia un felinar cu ea. Se întunecase destul de bine. Neştiind cât timp îi va mai lua mamei să ajungă acasă, papa ne-a invitat, pe mine şi domnul Riddingson la o partidă de macao. Jocul a durat jumătate de oră - cel mai lung joc de  macao din viaţa mea. Nimerisem nişte cărţi perfecte. Aveam ambii jokeri, un as, un treiar şi un pătrar la început. Jocul a continuat monoton un timp, nevrănd să scot artileria grea de la bun început. Tata a fost cel care a început "bombardamentul" după cum i-a spus el mai târziu - la cină - şi tot el a luat suma mare de cărţi. Tot el a stat patru ture. În final, eu am câştigat, urmată de domnul Riddingson.
           - Ce bine că nu am proprus să jucăm pe provocări, iar atunci, toţi, chiar şi servitoarea căreia îi cerusem un pahar cu apă, începusem să râdem.
               Şi mama era într-o dispoziţie mai bună. Acum eram sigură că seara asta nu avea să fie ca la o înmormântare. Şi am avut dreptate, deşi mi-ar fi plăcut să fim toţi. Singurul care lipsea era fratele meu, Joseph, plecat la Londra într-o sumedenie de afaceri, dar totuşi mă bucuram că e bine. 
               În salon, unde ne-am mutat după cină, ne-am grupat câte doi, şi fără să vreau, m-am trezit într-o discuţie lejeră cu domnul Riddingson, iar atunci când mi-am spus oful în legătură cu fratle meu, el mi-a spus că îl cunoaşte de la o serată.  Discuţiile n-au mai durat mult, iar domnul Riddingson a trebuit să plece, deoarece următoarea zi pleca la Londra pentru trei zile, iar atunci când am aflat aceste lucruri, l-am întrebat dacă poate să-i transmită fratelui meu salutări din partea mea şi a întregii familii.
               Unul câte unul am părăsit salonul. Mai întâi maman care se declarase "extrem de obosită după lunga plimbare" şi că a fost o zi superbă. Angy şi Georgiana au plecat amândouă, iar când am rămas în sfârşit eu şi papa l-am întrebat ce se întamplase de când am plecat eu, iar el mi-a făgăduit că nu s-a întâmplat nimic şi că tot ce au făcut a fost doar să întoarcă ideea mea pe toate părțile. Am plecat şi eu. Tata a rămas singur în salon şi nimeni nu ştie când s-a dus în camera lui.

___________________________________________
          P.S. Am să iau o pauză de 3-4 zile.

duminică, 5 august 2012

Sandra Izbaşa

              Sandra Izbaşa a luat aurul olimpic la sărituri, azi. Majoritatea gimnastelor au căzut! Nu obişnuiesc să mă bucur pentru ghinionul altora. Nu prea mă interesa cu adevărat cine ce ia, dar acum sunt super fericită.

vineri, 3 august 2012

Pentru Totdeauna - Un Vis - Întoarcere În Timp



                             1.  Noul Partener De Afaceri





           O zi de vară splendidă, din Anglia, într-o casă dintr-un mic orăşel, mă pregăteam pentru sosirea unui tânăr, nou partener de afaceri al tatălui meu.
          - Tatăl domneavoastră a venit. Mai aveţi mult, domnişoară?întrebă menajera.
          - Nu mai am mult.
         Şi uşa se închise - menajera plecase. Chiar nu mai aveam mult. Îmi puneam la gât lănţişorul din setul primit de la tata de ziua mea, din argint, cu un diamant vişiniu, în formă de inimă încadrat de firicele subţiri de argint. Brăţara îmi cuprindea încheietura ca o iederă, şi încadra, de asemenea un diamant, mai mic decât cel de la gât.Cerceii, erau simpli, un firişor de argint, încadrând un diamant la fel ca cel de la mână.
         Coboram încet scările, pe vârfuri, fără zgomot. Rochia mea din satin de aceeaşi culoare cu diamantul  şi dantelă neagră aluneca încet pe ele.
      Era o linişte deplină, atât în hol, cât şi în toată casa.Toţi erau afară, bucurându-se de ziua frumoasă.Ticăitul ceasului era supărător. Nici eu nu eram la locul meu. Pura şi simpla respiraţie era foarte mult, ca un ţipăt. Dacă nu cunoşteam casa aşa bine, aş fi putut jura că era bântuită. Atât de linişte era. Nici ţiuitul din urechi nu era - probabil se bucura şi el, la fel ca toţi ceilalţi de ziua frumoasă.
        Eram aproape - îl puteam auzi pe tata şi pe domnul cu care stătea, vorbind. Vorbeau despre o proprietate, o moştenire. Erau doi fraţi, iar tatăl lor a murit. Le-a lăsat lor proprietatea sa, şi se certau, pentru că nu voiau să o împartă. Vorbeau despre cum să-l facă pe unul dintre ei să cedeze. Străinului îi plăcea acea proprietate. Simţeam asta chiar de pe cealaltă parte a uşii impunătoare. Spunea că era liniştită, era mare, cu încăperi spaţioase, dar nu sinistre, singuratice. Era înflăcărare în glasul său frumos şi...mai era respect, două tipuri de respect diferite. Era respectul faţă de proprietate...şi....respectul faţă de tatăl meu.
           Stânjenită mi-am dat seama că-i spionam - cu ce drept? Am deschis uşa dublă cu ambele mâini. Tata şi musafirul nostru, au întors capul, surprinşi. Papa era liniştit, iar străinul - surprins, aproape şocat. Ochii i se măriră pentru o fracţiune de secundă, apoi şi-a recompus expresia feţei. Am zâmbit, dar nu cu toată gura. Cei doi bărbaţi se ridicară.
            - Bună ziua!fu salutul meu pentru amândoi.
            - Bonjour!îmi răspunse tata, mândru.
            - Mai trebuie să mai lucrezi la accent, papa! i-am răspuns eu aproape răutăcioasă.
            - Draga mea, dumnealui este Richard Riddingson, noul meu partener de afaceri, iar ea - gesticulă tata spre mine - este fica mea cea mare, Juliet Enton.
            - Încântată de cunoştinţă, domnule Riddingson. Am spus asta cu un ton cald, în timp ce ne strângeam mâna.
            Domnul Riddingson era înalt, cu corp atletic, se vedea mai ales în braţe. Avea o faţă frumoasă, blândă şi frumos conturată. Avea ochii verzi ca smaraldul, sprâncenele dese, iar buzele îi erau uşor mai portocalii şi zâmbetul îi era cald, cand am strâns mâna. Atingerea lui a fost caldă, pe lângă mâna mea rece ca gheaţa.
            - Luaţi loc!îmi întrerupse, tata meditaţia.Ne-am aşezat toţi, supuşi.
            Papa mă chema mereu să cunosc noii săi parteneri, ma chema și atunci când venea la noi cu afaceri sau cu probleme de rezolvat. Mă lua cu el, de fiecare dată în vecini. Întotdeauna am fost ajutorul lui. Avea grijă sa nu am nicio treabă atunci când avea nevoie de mine - eram asul lui din mânecă. De multe ori, veneam chiar cu soluţia, "Ideea sclipitoare!" cum mai zicea lumea.
           - De ce nu cânţi ceva la pian, draga mea. Poate unul din cântecele tale o să ne inspire. Vă deranjează, domnule? Întrebă tata în timp ce îşi întorcea privirea către domnul Riddingson.
           - Nu, chiar vreau să o ascult pe domnişoara Enton.
           M-am dus lin şi graţios, şi fără nicio introducere, notele, în bogăţia lor au umplut salonul. Mă uitam pe furiş la micul meu public. Domnul Richard Riddingson asculta încântat, mirat de curgerea bine legată a notelor muzicale şi a vocii mele. Mă întrebam cum va reacţiona când cântecul va fi sfărşit...Sau dacă va reacţiona într-un fel.
           Tata era mândru, se vedea nu numai în felul cum stătea, ci şi în felul în care se uita la mine şi Riddingson şi invers. Se vedea totuși că era foarte concentrat pe dilema sa. Atunci, mi-am îndreptat gândurile într-acolo. La început mi-a fost greu, dar cu cât micul meu cântec se îndrepta spre sfârşit...Asta era - soluţia. Domnii nu puteau găsi răspunsul pentru că se concentrau doar asupra unei singure idei - nu încercau şi alte variante, posibilităţi.Toate aceste gânduri au curs alături de ultimele note, dulci, dar melancolice. Să-i spun direct tatei ce aveam în minte - sau să-l iau pe ocolite...Puteam să-i las pe ei să-şi dea singuri seama, ca să-i las pe ei să se bucure cu ideea...
             Cei doi bărbaţi se uitau acum la podea, aşa că ridicarea mea bruscă i-a făcut să ridice capul. Se uitau lung şi miraţi la mine. Aşteptau să spun ceva. Eu, încercam să fac cuvintele răvăşite în mintea mea să prindă un curs logic.
             - Papa! am spus pe un ton moale. N-ar fi mai bine să privim totul din ce credeţi că e un punct mort? încă se mai uitau la mine ca la o stafie. Domnul Riddingson dădu uşor din cap, dezmeticindu-se.
            - Un punct mort? relua noul afacerist.
            - Din moment ce nu aţi vorbit de asta, ţin să cred că o consideraţi un punct mort.
            - Treceţi la subiect, domnișoară, mă încurajă tata, iar musafirul aprobă.
            - O soluţie ar fi să se vindă proprietatea. Aşa nu ar mai fi nici un motiv de ceartă.
            - Cu banii - ce se intâmplă?întrebă  papa interesat.
            - Banii - pot fi împărţiţi egal... Sau donaţi unei şcoli.
            - Domnişoară Enton, sunteţi genială! izbucni domnul Riddingson ridicându-se în picioare.
         - Mulţumesc, domnule. Răspunsul meu era timid, dar mândru. Eram mulţumită de cursul pe care-l luaseră lucrurile.
           Ca un fulger, din această linişte ce înconjura salonul - fulgerul ce prevesteşte furtuna - intră mama alături de surorile mele mai mici, Angy şi Georgiana, pe cealaltă uşă a salonului, cea opusă a celei pe care am intrat eu.
             - Juliet! Am tresărit. De asta îmi era cel mai frică - de mama şi plimbările ei lungi în parc, din care nu știai dacă te mai întorci viu din ele, din fiecare zi, înainte de ceai. Vino cu noi în parc! continuă autoritară.
              Mama era genul de femeie impunătoare, dar extravagantă, cu care nu trebuia să te iei la ceartă. Trebuia să-o asculţi şi să faci întocmai cum îţi spunea ea. Eu n-am putut-o înţelege niciodată. Îmi era complet străină. Eram o copie fidelă a caracterului tatălui meu. Se întoarse şi plecă. Angy şi Georgiana închiseră uşa în urma ei, cu un chip scuzător. Erau clar ruşinate de ceea ce se întâmplase.
              -Îmi pare rău domnilor, trebuie să plec. Când am spus asta am văzut o schimbare în privirea domnului Riddingson. Mă făcu să mă îngrijorez din cauza proprietăţii, dar eram convinsă că o să aflu la cină de la tata. Oare o se mai trăiesc până la cină?
              M-am întors către uşa pe care a intrat maman, şi m-am aventurat afară, închizănd uşa în urma mea şi aruncând o ultimă privire celor doi afacerişti.
         

joi, 2 august 2012

Evanescence - Good Enough

          

                    Ce melodie...mă liniștește.Good Enough!