miercuri, 29 august 2012

Pentru Totdeauna 5

                             

 

                                       5. Răspunsuri



         O altă zi prevestea soarele care fu cel mă trezi în această dimineaţă. M-am trezit melancolică. Liniştea mormântală de astăzi era bine venită. Nu mă mai speriam de ea, dar totuşi m-am gândit la ea. Nu mai fusese niciodată atât de linişte. Creadeam că gălăgia de la bal făcuse aceste zile aşa. Aveam dreptate până la un anumit punct. Balul avu de aface cu această linişte, dar nu deplin. Liniştea din afara mea era cauzată de neliniştea din sufletul meu. 
        Dorinţa unei persoane...Persoana de care duceam lipsă şi pe care o voiam - nu era fretele meu. Acea persoană era... era...era domnul Riddingson. Mă simţisem întreagă din cauza faptului că el era cu mine...Lângă mine. Faptul că am crezut că Joseph este persoana căreia îi duc dorul  - doar o amăgire.
       Când mi-am descusut mai bine sentimentele, mi-am dat seama câ în noaptea balului, eu chiar îmi dorisem ca domnul Riddingson să mă găsească acolo. Răspunsurile se aşternau în mintea mea, ca rochia trandafirie  - pe trupul meu.
          Gândul mă înspăimântă. Eu...iubeam...
          - Dar....Cum? Nici măcar nu-l cunosc?!?!? Mi-am spus încercând să mă agăţ de orice.
          Încercând să găsesc un motiv destul de bun pentru a-mi înlănţui sentimentele, mi-am  amintit că am citit într-un roman, de dragoste, în care autoarea mărturisea că dragostea e complet lipsită de sens, iar de vedere într-un anumit fel. Dragostea te făcea să vezi la o persoană doar partea cea bună...să o vezi ca pe singura lui sau a ei, parte. Te făcea să crezi că vocea acelei persoane pe care o iubeşti este supremă.
          Cioc! Cioc! Cioc!
          - Juliet, eu sunt, deschide! Era Joseph. M-am dus repede să deschid uşa, nelăsându-l să aştepte.
          - Ce s-a întâmplat? Faţa lui era neagră. Era de parcă avea cuţitul la spate în încercarea de a mă ucide. Doamne! Eşti bine, frate?
           I-am zis toate astea în timp ce-l trăgeam spre oglindă. Când s-a văzut a început să râdă, iar eu m-am întrebat dacă nu cumva era bolnav...
           - Nu...Sunt bine. Voiam doar să te sperii puţin. Am crezut mai degrabă, că vei râde. Hai nu te supăra, îmi spuse el blajin când văzu că mă înroţesc toată de supărare. N-am crezut că te voi speria aţa de tare. Nici n-am crezut că ţii la mine atât de mult.
           - Uite că tu crezi greşit, i-am spus cu o răceală şi acciditate nepoliticoasă.
           - Juliet, arăţi...îngrozitor. De când am intrat în cameră, dar nu a fos din cauza sperieturii. O pot vedea pe faţa ta, în ochii tăi...
          - N-am nimic, am minţit gândindu-mă la ceva care să facă credibil ceea ce am spus. Am avut un vis urât - atât. N-ai de ce să te îngrijorezi. De ce ai venit?
           - Trebuia să vin pentru ceva anume? N-am voie să intru în camera surori mele? N-am voie să te văd decât atunci când ieşi, în locuri în care te-am mai văzut de mii de ori?
            M-am uitat urât la fratele meu mai mare.
            - Bine, bine! Adevărul e că am vrut să îţi transmit personal, că astăzi, eu, tu şi Angy mergem acasă la domnul Riddingson, adică la Moonlight House, la ora cinci şi vom rămâne până după cină. Georgiana are treabă cu mama. Şi...Ar mai trebuii să servim micul dejun, dacă nu cumva vrei să sari peste el. E alegerea ta.
           - Atât?
           - Da.
           Şi m-am trăbuşit în pat, speriată de ce avea să se întâmple.
           - Din nou!?!?
           Şoaptele mele abea se auziseră, dar, ca răspuns se auzi cum labuţele căţeluţei mele, Cassie, pe care o neglijasem în ultimul timp. I-am deschis uşa, iar ea începuse să îmi lingă mâinile, bucuroasă, dar totuşi speriată de faţa pe care o aveam. Cassie era ceea ce îmi trebuia cel mai mult pe lume. Era alinarea mea supremă. Am strâns-o în braţe, dintr-o dată plină de bucurie.
           În scurt timp, a trebuit, amândouă să coborâm, să ne luăm micul dejun. Căţeluşa dădea bucuroasă din coadâ, mergând înaintea mea. Era atât de amuzantă, atunci când încerca să mănânce, dar nu putea din cauza pamblicii roşii, încât culoarea din obraji îmi reveni când eram înapoi în camera mea.
           Totuşi, din nou?!?! De când mi-am dat seama că simt, îl detestam. Dar, ne văzusem zile la rând. Nu putea să treacă o zi? Voiam să spun asta cuiva. Mă bucuram că Joseph venea cu  mine. Dacă trebuia să mă duc singură?
           - Doamne fereşte! Cum? Bine că sunt şi surorile lui acolo! Bine că Angy va fi acolo! Dar  dacă şi el mă iubeşte?Nu! NU! Nu! Imposibil! Doamne, am înnebunit. Voerbesc singură. Mi-am dat o palmă şi am ieşit din cameră, refuzând adevărul. Mă uitam la pământ, încercând să îmi stăpânesc lacrimile. Nu eram atentă la nimic. M-am izbit de cineva. Era dragul meu frate. Mă prinse, aşa că nu am căzut.
           - Juliet, cred că ar trebui să rămâi acasă. Nu te simţi bine. Întorci tu vizia altă dată.
          Altă dată. Iar atunci probabil voi fi singură. Era mai bine decât să merg azi acolo. N-aş fi suportat valul de simţăminte. De ce să fac asta acum, dacă puteam amâna. Un întuneric p mă cuprinse. I-am leşinat în braţe. Nu auzeam,  nu vedeam şi nu simţeam nimic.
          Am deschis ochii şi eram din nou în camera mea, iar doctorul discuta cu mama mea. Voia să-mi dea medicamente pentru că se părea că avea febră. Aproape toţi erau acolo: mama, Georgiana, tata şi servitoarea mea şi a mamei. Am aflat că Joseph plecase imediat ce doctorul intrase în casă, iar Angy ieşise din cameră când eu mi-am întors capul spre ea.
          Mă simţeam oribil. Mă durea îngrozitor capul şi îmi simţeam pieptul de parcă ar fi fost ceva greu pe el, dar era numai aşternutul subţire. Chiar dacă leşinasem, eu încă mai plângeam şi suspinam. Toţi credeau că e din cauza febrei. dar eveam lucruri mai importante pe care să le plâng - sufletul meu pierdut. Era atât de liniştit totul! Toţi se mişcau încet şi maiestuoşi de parcă erau fantome.
         Pentru un moment am fost lăsată singură. Era după-amiază. Am presupus că familia mea nu mâncase, mai ales că leşinul meu avu loc cu mult după micul dejun, iar soarele era puternic. Erau la masă...Sau nu?
         Am auzit uşa de la intrare cum se deschide şi se închide. Vocea domnişoarei Riddingson era speriată, cea a domnului Riddingson, era mai mult de-atât, chiar dacă vorbise puţin şi spre mirarea mea, şi domnul Wallace era pe-acolo neliniştită. Deci, eu nu vin la ei, dar ei vin la mine, din nou, iar eu voi trebui să întorc şi vizita asta? Nu m-aş supăra să stau la capul patului cuiva.
          Înaintea vreunui ciocănit la uşă se auziră labele micuţei mele Cassie zgâriau uşa. Toţi se mai liniştiră. Poate sperau să dorm. Eu aş fi sperat să dorm. Nu vroiam să-l văd pe cel pe care îl detestam - aşa cum îmi spuneam eu, încercând să mă liniştesc. Nu ciocăni nimeni la uşă - până la urmă, ce puteam să fac -, dar Joseph ezită. Deschise uşa. Intrară încet în cameră. Din nou, totul era fantomatic - de la respirat, până la mişcări.
        Domnişoara s-a aşezat la capul meu, acolo unde Angy fusese înainte de a pleca, iar domnul Riddingson era îngenunciat, ţinându-mi mâna, ceea ce nu mi-am dat seama decât atunci când am văzut-o. Avea o faţă torturată, iar apoi s-a strâmbat de parcă ar fi lins o lămâie. M-am uitat cu răceală la el. Voiam să-mi iau mâna dintr-a lui, dar nu puteam. Eram prea slăbită, iar voinţa îmi dispăruse. 
        -  Coborâţi să serviţi ceaiul? Întreba mama, la care Joseph şi domnişoara Riddingson dădură afirmativ din cap şi o urmară.
      - Eu rămân, spuse domnul Riddingson, nu vreau să mai fie lăsată singură şi nu vreau sa stea cu o servitoare.                
       Bine, acum, eu nu am niciun cuvânt de spus? Adică, omul ăsta ar putea să scoată un cuţit şi să mă omoare! Chiar aşa?!?! Tata unde e - ce zice? E legal? Auuuu! Capul meu! Mai are puţin şi plesneşte. M-am uitat din nou la singura persoană rămasă cu mine. mi-am golit expresia...Cine ştie, poate dacă mă dau moartă, rămân cu ochii deschişi, mă uit în gol şi nu mai respir poate pleacă. 
         - De ce îmi faci asta, Juliet? Ai vrut să te prefaci moartă, spuse cu un glas sfârşit. ai grijă ce-ţi doreşti. Nu întotdeauna se îndeplineşte, dar uneori se întâmplă. Ce fiinţă rea eşti. Îţi place să mă vezi suferind. ştiu că mă iubeşti, la fel de mult cum te iubesc eu pe tine. S-a ridicat şi mi-a mângâiat obrazul, s-a aplecat şi mai mult, şi m-a sărutat pe frunte.
         În acea clipă, durerea s-a mai domolit, iar inima s-a oprit şi a început din nou să batăla fel. Bine...Acum vreau o carte cu reguli la ce se întâmplă...Cineva?!?! Autoor! Ştiu că nu o ziceam cu voce tare, iar singura persoană care era cu mine avea bărbia pe pat, sprijinindu-se de coastele mele. Bine. acum să revenim pe pământ. A zis că mă iubeşte, nu? E bine sau nu?
       Bine acum...E amurgul...Chiar atât de mult îţi poate lua să bei un ceai? Fac pariu că jos, domnişoara Riddingson le spune mamei şi tatei să nu vină şi ce are de gând compania mea să facă... Stai! Stai, stai, stai! A zis cumva că ştie că că îl iubesc...restul nu mai contează...De unde ştie? Eu mi-am dat seama abea de dimineaţă!
          Mama a intrat în cameră cu...da medicamente. Trebuia să le iau neapărat? Poate domnul Riddingson va face ceva pentru mine...Nu! NU! Nu! Le-am luat, cuminte - aveau un gust atât de amar! -, iar atunci când am pus capul pe pernă ploapele îmi erau grele şi somnul atât de dulce, încât nu mi-a mai păsat cu cine eram în cameră.
                   

2 comentarii:

Sfaturi, păreri, gânduri şi sentimente...