luni, 1 octombrie 2012

Pentru Totdeauna 6



                                     

                                             6. Un drum

     Dimineaţa se aşternu veselă şi normală. Nu mă mai durea capul. Nu mai simţeam prezenţa febrei. Totul era clar acum. mai mult ca niciodată, eram hotărâtă să fac un lucru, la care dacă mă gândeam prea mult, începea să-mi fie frică: să las sentimantele să mă îndrume. Să iubesc şi să mă las iubită, de acum până în ultimul meu ceas. Suna terifiant. Tresăream de fiecare dată când mă gândeam la asta.
     Am deschis ochii. Inuma mi se strânse când l-am văzut treaz, cu cearcănele pronunţate. A stat toată noaptea să vegheze la capul meu? Atât de încredibil, dar adevărat. Nu m-a observat că mă trezisem. Seuita în gol la podea. Expresia îi deveni din ce în ce mai amară. Nu mai suportam să-l văd - mi se făcea rău. 
     - Vă simţiţi bine, domnule? Am spus că nu mai suportam, nu? Adică, vreau să spun că mă copleşea. Mi-am dat seama că eu eram de vină. Eu provocasem expresia amară.
      - De când te-ai trezit? Te simţi bine? Îţi mai e rău? A sîrit de pe scaun şi s-a aplecat deasupra mea. Îi puteam simţi căldura pe pielea mea întotdeauna rece. Mâna lui a luat-o pe a mea, iar eumi-am pus şi cealaltă mână peste a lui, încălzindu-mă. Era îngrijorat. Mă uitam în ochii lui, săpam adânc în inima lui. Cu fiecare secundă, îi era şi mai rău.
     - Nu m-am trezit de mult. Mă simt bine. Nu, nu-mi mai e rău. Mi-am lipit fruntea de a lui. Era atât de cald!
      M-am ridicat şi mai mult, iar el s-a ridicat, dar m-am prins de haina lui şi l-am tras mai aproape. Şi mi-am apăsat uşor buzele e ale lui, iar el mi-a răspuns nerăbdător şi pasional. Buzele lui erau moi, calde şi înverşunate. Ale mele erau reci - acum mai calde -, îngheţate şi supuse, dar dorince. Mâinile mele îi mângâiau gâtul şi spetele, iar ale lui mă strângeau puternic în braţe.
     Nu voiam să se termine. Voiam să mă strţngă şi mai tare în braţe. Voiam să pot opri timpul. Dar nu puteam. Sfârşitul se simţea în aer şi buzele lui. Atingerea lor era mai fermă, dar nu m-am desprins din îmbrăţişare.
      S-a sfârşit. Nu puteam să-i dau drumul. Nu voiam. Mi-am sprijinit capul pe umărul lui, închizându-mi ochii, amintindu-mi cum de s-a ajuns aici. Amintindu-mi prima zi în care am cântat, plimbarea, mica lui absenţă...balul atunci când a venit cu fratele meu, ziua de ieri...momentul în care mi-am dat seama că îl iubesc, când mi-a mărturisit ceea ce simte şi sărutul. Am închis ochii pentru o secundă. Când i-am deschis, el se uita în gol înspre pat.
       - Zâmbeşte, te rog, pentru mine, i-am zâmbit, arătându-i că eu pot s-o fac.
      - Dacă asta te face fericită...Pentru tine fac orice. Încercă să zâmbeasca, dar nu însemna nimic. Nu venea din inimă. Nu zambea pentru că asa a simțit el. Mi-am asezat capul pe umărul lui. Uitasem că, pe vreamea asta, ieri mă îngrozeam de ceea ce simțeam.  Eram împăcată, după mult timp de război. Oare puteam să opresc timpul? Să fac ceaasul să stea pe loc? Să ne începem ziua care nu se va sfârși niciodată?
   Mi-am adus aminte de noaptea nedormită și de cearcănele de sub ochii roșii. Acum el avea nevoie de mine. Trebuia să rămân sănătoasă și în siguranță cel puțin până ce el se trezește. L-am culcat pe pat, iar el nu a opus rezistență. Era la fel ca un copil mic, adormit pe jumătate.
     Deși era obosit, m-a tras lângă el și m-a strâns tare în brațe. I-am mângâiat ușor obrazul și mi-am sprijnit capul de gâtul lui. Deși eram plină de energie, stând întinsă în pat, așa, cu el alîturi era pentru mine cel mai frumos lucru, energia ieșind din mine dintr-o dată.  
   Razele soarelui intrau încet în cameră și luminau patul. Ploapele mă ardeau, iar stomacul voia să îmi capteze atenția, într-un mod foarte zgomotos. I-am mângâiat încet obrazul. Nu știam ce să fac. Inima îmi spunea să stau întinsă în pat - stomacul mă îndruma spre primul lucru comestibil, de preferat, să aibă și gust bun, dar nu mai conta atât de mult asta.
   Stomacul a câștigat. Toate celelalte organe, până și creierul - trădătorul - s-a alăturat, iar inima a rămas singură și...tristă...Se aștepta lșa mai multă bunătate - mai ales din partea creierului, care, era în continuare, un TRĂDĂTOR.
    Dacă plec acum, mă întorc mai devreme. Dar, și dacă plec mai târziu, am să stau la fel de mult timp ca și cum aș pleca acum? N-avea sens. Și probabil, gândul ăsta a fost afectat de stomac, care, a pus control pe tot.

    Nu puteam să stau pur și simplu la masă și să nu mă gândesc la nimic - nimic în afara dusului la gură a mâncării, Dar la ce să mă gândesc? Ce frumoasă e vremea? Nu...prea învechit. Cât de bine îmi vine rochia asta! Nu. Alceva. Asta dacă e să se gândească cineva va fi ori Angy, ori Georgiana. Hmmm. Oare Richiard visează? Ce o visa, dacă visează? Cred că dacă m-aș duce acum sus, l-aș găsi în aceeași poziție ca atunci când l-am lăsat. ca atunci când m-a tras lângă el, în pat. O, Doamne! Revino-ți femeie. Mai mult decât un vis nu trebuie să fi fost. Oare chiar am fost ieri bolnavă? Ce am avut? Eh! Nu contează! O fi fost ceva grav? Bine. Bine. Stai puțin! am deviat de la subiect. Care era subiectul? Nu mai contează. Găsim altul.
   Tata o avea treabă? Aș putea să îl ajut cu ceva? Ceva la care să fiu bună? Joseph o mai fi acasă? N-a zis nimic că pleacă. O avea trebă la Londra. Se întoarce repede? Iar am deviat de la subiect. Eu mai mănânc aici? Nu mai contează. Nu mai mi-e foame.
    - Marie, poți să-mi iei farfuria. Nu mai mănânc. Mulțumesc.
    - Imediat, domnișoară.
     Am ieșit în hol. M-am dus în bibliotecă. Mi-era teamă că, dacă m-aș duce sus, fără să vreau l-aș trezi pe Richiard. Nu știu de ce am ales biblioteca. Nu aveam dispoziția necesară cititului. nu voiam să călăresc și nici să mă plimb. Voiam să stau în casă, dar să fac ceva, să nu stau degeaba. Voiam să fiu aproape dacă se trezește. Am luat o carteîn rusă. Nu o mai citisem de mult timp.
      Timpul a trecut pe lângă mine repede, dar nu mă mai bucuram ca altă dată de cartea asta. Nu veam buna dispoziție, pentru a citi. Nu am gustat-o, dar paginile au trecut repede. Nu mai era dimineață. Soarele era sus pe cer, fierbinte. Chiar dacă nu stateam aproape de fereastră, îl puteam simți.
     - Cum te simți?
     Am tresărit. Vocea lui a venit neanunțată de vreun alt sunet. Cearcănele îi dispăruseră și acum părea plin de viață.
    - Foarte bine. Cum ți-a fost somnul?
   - Dulce. Și cu vise frumoase. Am chicotit. Deci chiar visase...Să-l întreb ce?!... Și visele au fost frumoase, spuse apropriindu-se de mine. Se așeză lângă mine și își puse un braș după talia mea.
    - Rusă? a întrebat uitându-se la cartea din poala mea. Mama mea a fost rusoaică. Știi rusă?
    - Da.
    - Știi să-mi cânți ceva?
    Nu mai știu exact ce i-am cântat, dar știu că a rămas cu gura căscată. Era încântat, și în același timp gelos. Dar, mai presus de toate era mândru. Pentru că eram al lui. Nu pot descrie în cuvinte cum eram atunci. Eram bucuroasă, mândră de mine, dar totuși...dezamăgită. De ce? Sinceră să fiu, nu știu.
    Ultimele note treceau și ele repede. Nimic nu se mai mișca acum. Numic nu se mai auzea. Nici măcar o umbră. Un semn de viață pe undeva. Nu mai respiram. Nu mai puteam face nimic. Ochii mă dureau, ca și cum aș fi început să lăcrimez.
    Am reușit să opresc timpul, dar nici eu nu mă puteam mișca, așa cum aș fi dorit. Nu puteam să fac primul pas. Nu puteam să fiu cea care sparge acest tablou. Mă simțeam ca o sculptură. Nu știu cât timp am stat așa. Nu am putut defini. Nimic nu-mi dădea niciun semn că timpul trece. Nicin năcar soarele.
     N-am auzit când a făcut asta. Eram concentrată pe cu totul alte sunete, dar m-am trezit cu mâna lui Richiard pe umărul meu. Am tresărit. Mâna lui era mai caldă decât pielea mea. N-am simțit vreo mișcare, dar el s-a aplecat și mi-a șoptit:
      - Ești perfectă!
      Și-a mutat mâna pe celălalt umăr, nepierzând, totuși contactul cu pielea mea. Mâna i-a alunecat în jos. M-a prins de încheietură, iar cealaltă, și-a pus-o pe abdomenul meu. S-a aplecat mai mult. Acum îi simțeam constant respirația pe gâtul meu.
      - Ce-ar fi să ieșim afară, am sugerat. Simt nevoia de aer proaspăt. Și de puțină mișcare. Ne plimbăm?
     Soarele asfințea. Seara se lăsa rece și răcoroasă. Vântul adia ușor și încă cald. Păsărelele zburau vesele dintr-o creangă în alta. Totul era vesel  și plin de viață. Mi-aș fi dorit ca fiecare zi să fie la fel, cu un soare blând.
      Richiard mă ținea de mână și asculta natura în cea mai frumoasă față a ei. Unde totul era bun și dulce. Un tărâm în care toate erau păsibile, și în care te-ai aștepta să vezi o zână bună să își fluture aripile ei mici alături de rândunele, privighetori, turturele...     
   
        



2 comentarii:

  1. Ciudat. Mie nu mi se pare. Cred că ar fi trebuit să fac ceva mai mult. Nu cred că mi-am dat destul de mult silința. S-ar putea să mai dureze ceva timp până să continui tot. Școala asta îți mânșncă și weekendu-rile...

    RăspundețiȘtergere

Sfaturi, păreri, gânduri şi sentimente...