vineri, 15 martie 2013

Vorbe dulci

   Nu știu nici eu exact ce e cu această postare, nici măcar nu știu de ce am creat-o.  Nici titlul nu știu exact de ce l-am pus.
    Doar am dat click-ul magic ce deschide pagina pentru o nouă postare, am scris titlul și m-am trezit că nu știu exact ce vreau să scriu. Dar știu igur c-am auzit azi glasul ce face orice lucru bun și frumos, indiferent ce-ar spune. 
   Și știu că, unele persoane care s-ar putea să citească această postare,  au să interpreteze greșit ceea ce am scris. De ce ? pentru că nu suntem pe aceeași lungime de undă și nu-și dau seama de ce îmi plac anumite persoane și altele -  pe care posibil ei o plac -  mie nu-mi place de nicio culoare:)) (scuze...nu m-am putut abține să nu scriu culoare). Eh! ce să zic.... De parcă m-ar interesa mai mult decât o ceapă degerată ceea ce zic ei!
   Dar orice ar zice sau ar face, nu au puterea de an schimba gândurile sau sentimentele....oricât de puțin...
   Pentru că, ceea ce ei nu știu, este că eu nu sunt mica lor păpusă pe care o manevrează ei cum vor și n-am să mă las intimidată, numai pentru că ei au spus anumite lucruri. 
   E adevărat că sunt ciudată în comparație cu ei. Dar, în lumea mea, ei sunt ciudații care nu au ce căuta în ea și-mi sprică aura pozitivă din cap până în picioare.
   Dar eu am întotdeauna un leac pentru orice stricăciune. În fiecare șoaptă dulce a nopții care pentru ei n-are niciun farmec, pe mine mă cuprinde cu totul și nu mă mai lasă.  

Și nu mă surprinde de faptul că nimeni nu mă scoate cu adevărat din această reverie. Sincer, nici măcar nu-mi paasă cu adevărat.... Pentru că știu să evadez când simt că e prea mult.


















joi, 14 martie 2013

Pentru Totdeauna 7



                                       7. Raze de lună

   
  Eram în bibliotecă, din nou, numai că soarele nu mai intra radios și binevoitor înăuntru. Afară norii erau groși, grei, ca într-o zi plăioasă de vară. Eram complet adâncită în rândurile cărții pe care o țineam în mână. Un sunet  care te zgâria pe creier a  început să se audă. Am deschis ochii, iar zgomotul a continuat, ritmic.
   M-am  ridicat din pat și m-am dus la fereastră. Mi-am sprijinit capul de perete. Nu mi s-a părut nici rece, nici cald. Era exact ca mine.Ceva a zburat în geam. Era o mică piatră. Și încă una. Încă una, încă una... Luna era prinsă între nori, așa că eu nu puteam distinge decât foarte vag ceea ce era afară. Am deschis ușor fereastra, iar luna a ieșit din nori. Puteam vedea silueta unui bărbat - Richard -  care acum se oprise din aruncat și se uita în sus la mine. Nu mi-am putut abține un zâmbet. Și el zâmbea. Pentru prima dată m-am simţit fericită cu adevărat. Cum stătea , jos, langă casă mă simţeam ca un copil care îl vede pe Moş Crăciun.
   - Dacă eşti bună, coboară jos la mine, dacă nu, rămâi sus, dar să ştii, că eu mereu te voi iubi. Şi n-ai să scapi de mine, orice ai face.
    - Ești nebun?!
    - Da! După tine!
    - Știi că nu la asta mă refeream!
    - Cobori, sau nu?
    - Așteaptă-mă!
   Am scos o rochie din dulap, la întamplare, am tras-o repede pe mine, mi-am luat șalul și am gonit pe scări în jos. Nu am fost atentă la ce am pus pe mine. Absolut deloc. Dar, imediat cum am ajuns jos, Richard a observat ceea ce eu nu observasem:
    - Aveai cumva hainele pregătite?
    - Nu...Am luat doar ceva la întâmplare.
     Șalul și rochia avea aceeași culoare. Aceeași ca a caisei.
    - Hai cu mine, mi-a zis el, vreau să-ți arăt ceva!
     Am mers până la ieșirea de pe proprietate. În afara ei, ne aștepta trăsura elegantă a femiliei Riddingson. Abea o puteam vedea în lumina palidă a lunii. Inima îmi bătea mai tare. Am continuat să merg spre trăsură, nefiind sigură de ce avea să se întâmple.
     Richard a ajuns primul la trăsură, mi-a descris ușa, m-a invitat să intru, iar apoi a intrat, și s-a așezat lângă mine. Mi-a luat mâna într-a lui. Era foarte caldă. Ca întotdeauna. Oare aveam eu să devin vreodată caldă, iar lumea să mi se pară rece? Dar oare aș mai fi eu? Sau altă creatură uitată de timp revenind prin mine? Și-a sprijinit capul pe umărul meu, semn că vom avea de făcut o călătorie destul de lungă.
     Mă uitam absentă pe geamul trăsurii. Copacii erau doar linii închise și amenințătoare. Se vedeau numai câmpii și păduri. Nimic aducând a viață. Nici măcar o căsuță a unui țăran cu o turmă de oi pe lîângă casă. Doar iarbă, copaci și floricele de câmp. Trebuie să fie așa de frumos ziua, când totul se vede mult mai bine, ca acum.
    - Unde mergem? Am întrebat în cele din urmă. Am simțit brusc că întrebarea asta trebuia să o fi pus mai devreme. Dar știam că domnul Riddingson nu mi-ar face nimic rău.
   -  Într-un loc în care mie îmi place să merg, iar noaptea, e foarte frumos. Ai să vezi. Puteam eu oare să nu-l cred?
    Eram curioasă. Mai curioasă decât înainte de a pune întrebarea, și mai eram emoțioanată.
   Trăsura a intrat într-o pădure, iar pe la jumătate de milă, s-a oprit. Richard s-a dat primul jos din trăsură. Mi-a întins mâna, fără a mai spune nimic. I-am luat-o și m-am sprijinit puțin în ea când am coborât.
   - Sper că nu te prea deranjează că va trebui să mergem pe jos puțin, mi-a spus el.
   - Nu mă deranjează. Nu acum.
   - Nu e mult. Oamenii nu se prea aventurează pe aici. Nu știu de ce. Cele mai periculoase ființe din această pădure suntem noi.
    - Și de unde știi acest loc? l-am întrebat.
    - Mi l-a arătat tatăl meu cînd eram mic. Era îndrăgostit de acest loc.
    - De ce ai vrut să mă aduci aici? De ce acum?
    - Pentru că, noaptea, e cel mai frumos. Și, chiar nu am putut aștepta până la următoarea lună plină. Aproape am ajuns. Uită-te în față.
    Mi-am desprins privirea de la sol. Erau doar câți-va copaci, iar dincolo de ei, razele lunii luminau o pajiște rotundă, iar în mijloc, era o păturică, iar pe ea erau așezatetot felul de preparate reci, o sticlă de vin roșu, două pahare, tacâmuri din argint. La merginea păturicii era un coș, în care em prespus că vor fi puse resturile, sticla de vin și tacâmurile.
    - Luaţi loc, doamna mea! Aproape mi-a poruncit, Richard.
    - De ce nu, domnul meu... Am lăsat propoziţia în aer, deşi asta nu prea mi-a plăcut. Voiam să mai comentez ceva. Voiam să pot zice mai mult, dar am rămas fără cuvinte.
    M-am aşezat cuminte pe locul care părea a fi rezervat mie. Mi-a dat un pahatr şi le-am ciocnit.
    - Pentru totdeauna, mi-a spus el.
    - Pentru totdeauna, am repetat.
    Am luat o mică gură, şi l-am pus jos, pe pătură.
    - Serveşti ceva? M-a întrevat pe un ton puţin ironic.
    M-am prefăcut că nu l-am băgat de seamă.
    - Cum doriţi, domnul meu. Dorinţa voastră îmi e poruncă. Am zâmbit. Şi el a zâmbit, de asemenea. Era atât de dulce! Nu mi-am imaginat vreodată o clipă ca asta.
     Am început să mănânc, puţin câte puţin.
    - Acum, mi-a spus el, uită-te în sus. Mi-a arătat cu degetul, exact locul în care să mă uit. Luna. Razele ei erau peste tot. Ea era pe cerul închis, aproape negru, ca o zână a luminii capturată de un demon întunecat. Nu-o mai văzusem așa. Mereu când mă uitam la ea, făcea un lucru la fel de frumos ca ea. Acum, era numai ea. Aproape.
     Richard nu a observat că mă uitam la el. Se uita foarte atent la lună. Părea hipnotizat. Ochii lui aveau o strălucire stranie, miraculoasă. Stând acolo, întinși în acea pajiște, era magic. Și,  totodată, mi se părea periculos, dar această „teamă” mi-o țineam bine încuiată înăuntrul meu. Părul lui, care era dat pe spate, s-a unduit ușor la adierea lină a vântului.
     Parcă a trecut o veșnicie.
     Sau  nu. Dumnealui a întors capul și mi-a întâlnit privirea. S-a uitat adânc în ochii mei. Mă simțeam înlănțuită. Eram ca o pasăre prinsă într-o colivie. Voiam să scap. Să pot să ies afară. Dar nu puteam. El nu-mi dădea voie. Nu știu ce voia să găsească în adâncul lor. Și nici nu se porea că găsește ceva. Se uita pur și simplu în gol.
     A întors din nou. De data aceasta se uita în jos. Și eu mi-am întors privirea. Acum mă uitam și eu la lună. Îl simțeam lângă mine ca și cum ar fi vrut să mă șteargă din peisaj și să rămână singur.
    - Nu-ți place, nu-i așa? se auzi vocea lui, lângă mine.
    - De ce crezi asta?
    - Păreai plicitisită...
    - Nu...Eram...Ăăă...Nu știu cum să-ți spun...Îmi place aici...E magnific, de ce aș fi plictisită? Totul, odată cu lăsarea serii, devine așa de misterios, romantic, dulce...
    - Am încredere în tine.
    S-a lăsat pe spate, iar eu m-am lăsat pe spate. Mi-am pus capul pe pieptul lui, iar el și-a așezat mâna pe capul meu.
    Luna ne ocrotea de pe cer, ca un înger păzitor și totul a început să fie ca dintr-o poveste fermecată, unde fiica regelui își găsește prințul mult iubit, iar totul s-a înțețoșat și a dispărut în puțin timp.
 

                                                                                                                                                                           



















sâmbătă, 9 martie 2013

...și totuși, când îl văd rămân încremenită.....

   Deși mă chinui o zi întreagă să-l văd și să-i ajung aproape, să-i aud glasul, atunci când vine momentul să vorbesc, nu-mi găsesc glasul, iar atunci când îl găsesc, alta îmi ia locul. Și să nu spun chiar nimic, ci doar să mă holbez la el, mi-e frică să nu fiu considerată o nebună, chiar de el.
   Niciuna dintre stele nu înțelege ce e cu mine, și sincer, nici eu. Sunt doar o mică stea, printre altele mult mai strălucitoare decât mine. Sunt steaua pe care toți o văd, dar nu o bagă în seamă.
    Sunt momente când, acea mică stea îi atrage atenția, dar poate el o consideră doar o stea care nu știe să-și controleze strălucirea.
    Iar lune e mereu prea strălucitoare, ciuda pe ea fiindu-mi nelipsită zi și noapte. Ea, cu strălucirea ei veșnică, îmi atrage pământul, iar eu steaua  cea pricăjită stau singură cu amica mea cea bună, fără de care nu mă pot lipsi, pentru că aș fi singură în univers. Iar el e mare, și plin de stele și planete frumoase, colorate.
    Când mă acoperă noriii, chiar și cei pufoși și dulci adorați de stele, îmi sunt mici dușmani, pentru că nu mă lasă să-mi văd pământul, iar soarele îl împiedică să mă vadă chiar și pentru puțin timp. Rămân mereu în ecelași loc, pentru pământul meu drag, dar el......