sâmbătă, 9 martie 2013

...și totuși, când îl văd rămân încremenită.....

   Deși mă chinui o zi întreagă să-l văd și să-i ajung aproape, să-i aud glasul, atunci când vine momentul să vorbesc, nu-mi găsesc glasul, iar atunci când îl găsesc, alta îmi ia locul. Și să nu spun chiar nimic, ci doar să mă holbez la el, mi-e frică să nu fiu considerată o nebună, chiar de el.
   Niciuna dintre stele nu înțelege ce e cu mine, și sincer, nici eu. Sunt doar o mică stea, printre altele mult mai strălucitoare decât mine. Sunt steaua pe care toți o văd, dar nu o bagă în seamă.
    Sunt momente când, acea mică stea îi atrage atenția, dar poate el o consideră doar o stea care nu știe să-și controleze strălucirea.
    Iar lune e mereu prea strălucitoare, ciuda pe ea fiindu-mi nelipsită zi și noapte. Ea, cu strălucirea ei veșnică, îmi atrage pământul, iar eu steaua  cea pricăjită stau singură cu amica mea cea bună, fără de care nu mă pot lipsi, pentru că aș fi singură în univers. Iar el e mare, și plin de stele și planete frumoase, colorate.
    Când mă acoperă noriii, chiar și cei pufoși și dulci adorați de stele, îmi sunt mici dușmani, pentru că nu mă lasă să-mi văd pământul, iar soarele îl împiedică să mă vadă chiar și pentru puțin timp. Rămân mereu în ecelași loc, pentru pământul meu drag, dar el......

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Sfaturi, păreri, gânduri şi sentimente...