duminică, 30 iunie 2013

Pentru Totdeauna 9

 

                                     9.O nouă Margaret

     Rochia cădea uşor pe mine, din nou, la fel ca în fiecare zi. Mi se părea prea exact ceea se se întâmpla zi de zi. Cel puțin dimineața. Te trezeşti , te speli, te îmbraci, aranjezi, iar apoi cobori jos, la masă, dar totuşi, deși chiar și Catlin făcea asta în fiecare zi, fără să spună ceva, genul acesta de monotonie nu era pentru mine. Simțeam nevoia de a face ceva în plus. Și totuşi, ar fi cam caraghios ca, mai întâi să cobor la micul dejun, să ies puțin afară, în grădină, sau să mă duc să citesc, iar abia apoi să mă îmbrac cu o rochie.
    Nu aveam pofta de mâncare necesară să mă duc să mănânc. i nici nu voiam să călăresc. Voiam pur și simplu să fac ceva. Ceva ce să nu consume o anumită energie. Ceva să îmi pun răbdarea la încercare. Ceva ce nu mai făcusem de mult, poate chiar de atunci când eram mică.
    Știam deja că voi găsi ceea ce îmi rebuie în unul din sertarele unde îmi țin scrisorile și lucrurile pe care le aveam încă de când eram o mică copilă și nu îndrăznisem încă să le arunc. Ce m-a chemat acolo chiar nu știu. Să deschid acel sertar, mai important, unde toate amintirile mele, chiar și cele mai dureroase, și cele mai plăcute se aflau acolo. Fiecare lacrimă sau fiecare zâmbet. Nu credeam că aveam că să îmi aleg, mai precis, de acolo. Știam deja de primejdia amintirilor ce aveau să mă învăluie odată cu deschiderea lui. Totuși, m-am gândit că dacă am să înșfac repede, orice obiect ce se va afla înaintea mâinii mele am să scap nepedepsită de orice altă amintire adusă alături de orice alt obiect văzut acolo.
    Am închis ochii, iar apoi i-am strând cât am putut eu de tare.  Am deschis sertarul cu putere și mi-am aruncat mâna în necunoscut. Am luat ceva, de care nu am fost de la început conștientă.  Abia atunci când am deschis ochii și am văzut culorile mi-am dat seama că în mână țin o bucată de material. Nu, defapt nu era un material. Erau niște ațe. Era o brățară. Ultima de care m-am apucat a lucra. Nu era niciun fel de amintire legată de această brățară. Tristă sau veselă. Nici nu mi-am amintit la ce vârstă am început să o fac. Dar era clar că, mama a fost motivul din cauza căruia m-am lăsat a mai face la ea.
     Mă uitam la culorile puse una după alta. La cât de vie era. La cum eram atunci și cum sunt acum. La puritatea și veselia pe careo aveam atunci. La cât de tristă sunt acum. Cum eman tristețea prin fiecare părticică a pielii. Chiar exista acea parte a vieții mele? Sau era doar ceva ce mi-aș fi dorit să fi fost? Dar, dacă nu ar fi fost, pentru mine trebuia să îmi fie mai bine, mai ușor. Să nu fi cunoscut veselia aceea. 
     Mă uitam la modelul simlu, singurul pe care știam să-l fac, dar de care eram mândră. Felul cum fetele de la școală se uitau la mine după ce terminam temele, iar eu nu știam ce este așa de fascinant, mă făcea simțeam specială. Cum spuneau că nu ar avea răbdare să facă ceea ce fac eu.
     Apoi mi-am adus aminte de persoana de la care am învățat să fac aceste brățări. Cea mai bună fostă prietenă a mea. Margaret. Soarta crudă nu a mai lăsat-o să mă mai învețe și alt fel de modele. Chiar și pe patul de moarte, nu a itat de prietenia noaastră, chiar mai strânsă decât cea pe care am legat-o, mai târziu cu Catlin.
     Îmi aminteam și cum am găsit-o pe Cassie, pe marginea unui drum, pe când era doar un mic pui, căruia abia îi dăduseră ochii.Săraca stătea în ploaia torențială, tremurând din cauza frigului și de frică. Se uita de jos la mine, cu niște ochi atât de rugători de dragoste. Nu m-am putut abține se nu o iau în brațe, să o duc acasă...
     Blănița ei m-a trezit din fluxul amintirilor. După cum se întindea, părea că abia se trezise și ea. S-a urcat pe scaun, iar apoi pe comodă și a împins peria ei, spunându-mi că vrea să fie pieptănată. S-a așezat la mine în brațe și am început să-i trec peria prin blănița ei albă. Ochii negri străluceau în lumina slabă a soarelui de azi, acoperit de norii gri ce anunță o ploaie ușoară, nu o furtună.
      Cassie părea că se plictisește, cu fiecare minut ce trecea. Se întindea din ce în ce mai des, iar apoi, când mi-a văzut brățara începută ce stătea pe pat, lângă mine, a început să latre, parcă bucuroasă că mă vede la vechile obiceiuri.
     S-a dat jos din brațele mele și s-a dus la ușă. Voia să o deschid. Voia să iasă afară. Și eu voiam, dar nu voiam să fac asta singură. Acum îmi găsism cu cine.
     Am ieșit din casă fără să servesc micul-dejun. La fel cum făceam când eram mică și, vara,  profitam de zilele înorate sau de cele cu un soare mai blând. Niciodată nu am iubit soarele. Mi se părea că nu face parte din mine, acel soare, dar am admirat luna încă de când eram doar o mică fetiță, care abia știa să meargă.
     Mergeam către oraș, pentru a asta în parc și a termina brățara pe o bancă la umba unui copac. Știam deja banca pe care mă așezam de fiecare dată. Puteam să-mi aduc aminte numele fiecărui copil, sau chiar om în vârstă. Îmi plăcea atât de mult îi aud cum spuneau că ceea ce fac eu e ceva special.
    Spuneau că nu ar trebui să le dau pe degeaba. Dar ei nu știau lucrul cel mai important. „Brățările prieteniei” chiar nu avea rost să le dai pe bani, sau la schimb. Erau pentru a simboliza preietenia cu cineva. Din păcate, cele mai multe le-am făcut pentru mine, de când Margaret...
    Nu mi-am dat seama cum am ajuns în parc, sau la acea bancă. M-am trezit cu adevărat din visare, abi atunci când m-am așezat pe bancă și a trbuit să bag acul prin satinul verde al rochiei. De multe ori am fos întrebată, dacă nu-mi era frică, din cauza faptului că aș strica rochia.
     Am început, mecanic, să fac nodurile una după alta, sub forma aceluiași model, neschimbând nimic. Timpul trecea pe lângă mine, iar eu observam, vag, silueta vreo unei persoane. Fiecare fată, în rochița ei, se uita urât la mine și la cum  mi-a găurit rochia. Simțeam cum se apropie prânzul, aerul devenind din ce în ce mai cald. 
        Copii nu se mai uitau la mine, ca atunci când eram mică. Toţi erau impresionaţi când eram mică. Acum toţi erau dezgustaţi. Nu mă mai bucuram de aceeaşi atenţie, dar totuşi, pentru mine, nu era plictisitor, la fel cum majoritatea oamenilor credeau.
       Şi totuşi mai simţeam, din când în când o privire, care nu era răutăcioasă. Mai simţeam privir vesele, încântate, amuzate. Păcat că erau atât de rare. Îmi doream ca lummea să fie la fel de întuziastă ca atunci când eram mică.  Îmi doream să pot fi la fel ca atunci când eram mică. Îmi aduceam aminte de vremurile când dădeam lecţii în parc şi copii, chiar dacă ştiau cum se fac, dar se supărau şi se lăsau de lucru, pentru că nu le ieşea atât de bine ca mie.
         În timp ce se apropria prânzul, stomacul începea să mă neliniştească, din ce în ce mai tare. Începeam să regret că am sări peste micul-dejun.
        Deşi îmi plăcea ceea ce fac, mă nemulţumea faptul că, mai nimeni nu aprecia cu adevărat ceea ce făceam.
          În nemulțumirea mea, am simțit din nou că sunt urmărită. puteam simți interesul persoanei care sse uita la mine. Puteam să simt o adevărată curozitate. Mâinile, degetele, mă ardeau nespus de tare. Am ridicat capul. Voiam cu nerăbdare să aflu cine putea fi acea persoană. M-ai uitat de la stânga la dreapta, ca și cum mi-aș fi dorit să văd dacă se întâmplase ceva în jurul meu.
         M-am mai uitat încă o dată. Încă simțem acei ochi. Voiam neapărat să descopăr persoana.  Și am găsit-o. Era o mică sărmană, care, probabil n-avea părinți și rămase pe stradă.
         I-am făcut semn să vină lângă mine. S-a apropiat încet, într-un fel în care  m-a îngrijorat. Părea că era pregătită să se ferească de orice lovitură eram dispusă să o îndrept asupra ei.
         - Fii liniștită. N-am să dau în tine. Cum te cheamă?
         - Margaret, mi-a răspuns cu jumătate de gură. Margaret. Exact ca pe ea. Cea care mă învățase.
         - Vrei să înveți? am întrebat-o pe fetiță cu o voce tremurândă, șocată.
         - Da.
         Am început să-i explic cu aceeași voce. A început să priceapă destul de repede, de parcă ar fi știut să facă ceea ce trebuie din totdeauna. Le făcea incredibil de bine, chiar dacă era prima dată când a încercat. La fel ca Margaret. Acea Margaret. La scurt timp, am început să-mi aud stomacul cerându-mi de mâncare. Dar...Nu era numai al meu. Amândouă eram la fel. 
          - Ai unde să te duci? am întrebat-o pe Margaret într-un final.
        - N-nu. Nu am părinți. Nu am casă. Nu am decât hainele de pe mine și viața. Și viața, m-am gândit eu.
         - Vrei so vi la mine acasă? Am întrebat-o încet. A deschis larg ochii. Se uita fix la mine.
         - Haide. Am luat-o de mână. Voi avea eu grijă de tine. Câți ani ai?
      - Treisprezece. Nu părea de treisprezece. Spre deosebire de ea, surorile mele se gândeau deja la măritat. Ea, nu se gândea decât la ceea ce ar trebui să facă acum. Haide. am să te fac la fel de frumoasă ca ea. I-am arătat o fată ce avea, probabil aceași vârstă cu a ei. Ne-am continuat drumul spre casă. Spre noua ei casă.




   

    

Un comentariu:

  1. Esti un adevarat Prometeu al cuvantului !
    Am remarcat ca citesti "Crima si Pedeapsa", motiv pentru care te felicit ! In opinia mea, e cea mai buna carte din istoria literaturii, o veritabila capodopera !

    RăspundețiȘtergere

Sfaturi, păreri, gânduri şi sentimente...