luni, 14 octombrie 2013

Pentru Totdeauna 10


                                        10. Căldură 


              - Privește! Aceea de acolo va fi casa ta de acum. 
           Margaret și-a mijit ochii, iar apoi i-a deschis larg, mirându-se de ceea ce vedea. Pentru ea, acea casă, ce pentru mine era normală, părea uriașă. Pașii ei s-au oprit. Și au continuat. Acum nu mai mergea lângă mine, ci în urma mea. 
             - Știi...mi-a spus ea...eu nu am fost de la început singură. Eu..Părinții mei...Eu..n-am fost...mereu singură. Eu...Familia mea...Nu eram bogați...dar...o duceam destul de bine. Mama...mama mea avea un pian...La care îmi cânta destul de des...Ai și tu un pian?
                - Da, am unul. De...
              - Te rog frumos, ai să mă înveți și pe mine? Am rămas fără cuvinte. Asta era ceea ce voiam să-i spun. Că am să o învăț să cânte. La fel ca mine. Voi fi maestra ei.
              Casa se mărea din ce în ce mai mult. Puteam distinge mai bine detaliile ei. Oricât de veselă părea atunci când te uitai la ea de afară, atât de liniștită și sinistră era de dinăuntru. Speram că Margaret o va schimba.
             - E cineva acasă? m-a întrebat Margaret. Pare ca și cum nu ar fi nimeni în ea.
             - Nu te speria. Surorile mele trebuie să fie acasă. Și mama mea la fel.
       - Cum bate vântul frunzele copacilor...Cum se unduiesc crengile sub mângâierea ușoară a vantului. Mi-aș dori să fiu o frunză. Să fiu mângâiată de vânt și încălzită de soare. Mi-ar plăcea să fiu o stea. Să stau alături de lună pe cerul nopți, și totuși, nu aș vrea să fiu ceea ce sunt. Un om. Nu știu de ce. Sau...nu aș vrea să fiu un om ca toți oamenii. Nu vreeau ca acea răutate a lor să mă cuprindă și pe mine. La fel ca pe ei...
          Nu părea că mai vrea să mai zică ceva. Era ca un adult. A căzut pe gânduri...Ca un adult. Mă întrebam dacă și-a dat seama că a spus ceea ce a spus cu voce tare. Chiar voia să-mi spună mie asta, sau voia să face ceva, iar asta era pentru acel moment.
         Am rămas cu privirea ațintită spre ea. Nu știam dacă ar trebui să-i spun ceva. Totul mi se părea ciudat. Mi se părea că era exact ca Margaret, prietena mea de când eram mică. Nimic nu era diferit, din câte am apucat să observ până atunci.
         Cassie se apropria de noi. A început să alerge din ce în ce mai tare. A sărit pe Margaret, urânu-i bun venit acasă.
           - Nu te speria, i-am zis eu lui Margaret. Ea e cățelușa mea, Cassie. E foarte bucuroasă! N-a prea mai stat cu copii de ceva timp, mai ales de când eu am crescut, nu a mai fost înconjurată de copii.
           - De când o ai pe Cassie?
           - Cred că eram doar puțin mai mare decât tine.
           Cassie luă imediat o atitudine serioasă la fel ca a lui Margaret. Am intrat pe tărâmurile proprietății noastre. Eu eram acasă. Margaret era într-un loc pe care nu îl mai văzuse niciodată.
             Am deschis ușa uriașă de la intrare. Am lăsat-o pe Margaret să intre prima alături de Cassie. Când am intrat și eu, am observat că toată lumea era adunată în camera principală. Richard era acolo. Mi-a zâmbit timid, lăsându-mi să cred că mama aflase deja de logodnă. Toată lumea se uita la Margaret. Unele priviri întrebau ce este cu ea, iar altele păreau foarte încântate.
          - Juliet? m-a întrebat Richard uitându-se înspre scări.
           M-am întors și m-am îndreptat spre camera mea. Richard m-a urmat. În capătul scărilor, m-am uitat în treacăt spre Margaret și i-am întâlnit privirea speriată. I-am zâmbit și ea mi-a răspuns la zâmbet, iar atunci s-a mai relaxat, dându-și seama că totul va fi bine.
          Atunci, mi-a trecut prin minte, gândul că ea va fi înlocuitoarea mea în această casă. Dacă eu plec, cine va rămâne în locul meu? Dar știam că Margaret nu era ca mine. Margaret era exact ca acea Margaret, care m-a părăsit acum ceva timp. Acea Margaret inocentă care s-a stins când aveam mai mare nevoia de ea.









         
            
             

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Sfaturi, păreri, gânduri şi sentimente...